Dreptul la un proces echitabil

1 SCURT ISTORIC AL DREPTURILOR OMULUI

Se poate afirma că istoria drepturilor omului se confundă cu istoria omenirii. Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din Antichitate și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Afirmarea și cristalizarea ideii de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia, conceptul respectului pentru drepturile omului și-a gășit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalitatii oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.

Încercările umanității de a contura conceptul drepturilor individului datează încă din cele mai vechi timpuri. O primă tentativă se regăsește în Codul lui Hammurabi, scris în jurul anului 1760 î.Hr., în timpul regelui babilonian Hammurabi. Textul codului a fost săpat pe o rocă, lungă de 2,25 metri, în care erau cuprinse drepturi privind proprietatea, reguli de conduită în colectivitate, drepturilor femeilor în cadrul familiei și societatății, iar pedeapsele aplicate pentru nerespectarea acestor drepturi și îndatoiri erau extrem de severe, pornind de la amputarea diferitelor organe ale corpului uman, până la pedeapsa cu moartea.

În mod surprinzător, în cuprinsul Codului lui Hammurabi, identificăm și idei privind represiunea penală, cum ar fi noţiunile de culpabilitate și vinovăţie, care pot fi considerate moderne și pe care le identificăm și în dreptul evoluat ca trăsături esenţiale ale infracţiunii.

O altă inițiativă demnă de remarcat i-a aparţinut primului rege al Persiei, Cyrus cel Mare, care după ce a cucerit Babilonul în anul 539 î. Hr., a edictat legi revoluționare pentru acea perioadă privind eliberarea sclavilor, libertatea alegerii religiei şi egalitatea rasială. Aceste legi fost scrise pe un cilindru din lut, inscripționat cu o scriere cuneiformă în limba akkadiană care este astăzi cunoscut drept Cilindrul lui Cir cel Mare şi este considerat a fi prima cartă a drepturilor omului. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către arheologul Hormuzd Rassam la fundația unui templu din Babilon, iar actualmente este păstrat la Muzeul Britanic din Londra. Acestui document i se acordă o deosebită atenție și importanță, fiind tradus în limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, iar patru articole din acesta se regăsesc în prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Din Babilon, ideea drepturilor omului s-a răspândit rapid în India, Grecia și în cele din urmă la Roma. A apărut conceptul de "lege naturală", ca urmare a faptului că oamenii au avut tendința să urmeze anumite legi nescrise în cursul vieții, iar legea romană s-a bazat pe idei raționale derivate din natura lucrurilor.

În Grecia Antică, dezvoltarea conceptului de drepturi ale omului s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre stat, religie și individ. Primele viziuni filozofice care au avut ca preocupare centrală omul, ca ființă socială, înzestrată cu drepturi și libertăți individuale au fost ale filozofilor greci Protagoras, Aristotel, Platon, Seneca.

Platon (427-447 î.e.n.) a făcut o distincție clară intre idei și cultură sau tradiție, lucrările lui au un pronunțat caracter de afirmare și descoperire a drepturilor si libertăților omului. El considera că persoana umană este concepută ca membru al societății, nu ca individ, iar înfăptuirea justiției în societate se bazează pe egalitatea libertăților și stabilirea obligațiilor prin legi. Aceaste prime idei ale dreptului natural vor avea un rol deosebit de important în istoria societății umane.

Protagoras (n. 487 î.Hr., d. 420 î.Hr) statua în cartea sa, "Despre zei" cu privire la importanța individului în raport cu tot ce îl înconjoară: “omul este măsura tuturor lucrurilor și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există”

Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 322 î.Hr.), în lucrarea sa "Politice", afirma că "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic" . Conform concepției filozofului Aristotel omul este un “animal social” (zoon politikon) și este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire .