Eroarea de Fapt - Cauză Care Înlătură Caracterul Penal al Faptei

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, odată cu evoluţia socială, economică, politică şi culturală a avut loc şi o creştere a infracţionalităţii, fapt ce a determinat apariţia unor legi menite deopotrivă să apere membrii societăţii, dar şi să pedepsească vinovaţii.

Practica judiciară a demonstrat, în căutarea preţiosului adevăr - aşa cum Emil Cioran îl definea în celebra lucrare „Amurgul gândurilor” ca fiind o eroare exilată în eternitate, în cadrul comiterii infracţiunilor lipsa vinovăţiei care s-a concretizat în apariţia unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, relevantă fiind apariţia instituţiei erorii de fapt, care s-a născut o dată cu necesitatea demonstrării împrejurărilor în care făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii nu cunoştea existenţa situaţiei de care depinde caracterul penal al faptei.

Din dorinţa de a ilustra elocvenţa şi necesitatea existenţei instituţiei erorii de fapt, am pornit în analizarea temei propuse, chiar de la originea şi transformarea apariţiei acestei instituţii, analizând perioada antichităţii şi modul în care se aborda eroarea în diferitele epoci sociale şi curente juridice, traversate de doctrina penală de-a lungul secolelor.

De asemenea, am întreprins un studiu exhaustiv al instituţiei erorii aşa cum a fost aceasta consacrată în Codurile penale romane vechi, mă refer la cel din 1864, denumit şi al lui Alexandru Ioan Cuza, şi cel din 1936, denumit al lui Carol al II-lea, dar şi în legislaţia românească veche antemergătoare legii penale în Coduri penale de sine stătătoare, având în vedere aici Codul Calimach şi Legiuirea Caragea, care consacră în marea majoritate dispoziţii de drept civil, dar care conţin totuşi şi prevederi, norme, sancţiuni de domeniul dreptului penal.

După ce am precizat şi tratat precedentele legislative cu referire la tema ce face obiectul prezentei lucrări, am procedat la învederarea viziunii noului proiect de Cod penal român din 2009 asupra erorii de fapt, instituţie ce am expus-o în contextul principiilor juridico-penale a cauzelor de neimputabilitate.

Analizând ansamblul sistemului cauzelor care înlătură vinovăţia, am indicat formele în care se poate realiza cunoaşterea, precum şi mecanismul intrinsec în care acţionează vinovăţia, indicându-se astfel şi formele de prevenţie şi combatere eficientǎ a faptelor penale comise cu intenţie, după care am analizat exhaustiv eroarea de fapt, atât sub aspectul formelor de vinovăţie, cât şi a formelor atipice de eroare, ori de eroare neesenţială sub aspectul caracterului penal al faptei.

Dată fiind relevanţa existenţei în legislaţia penală română a instituţiei cauzelor de înlăturare a caracterului penal al faptei, am insistat asupra necesităţii socio-juridice ale impunerii în cadrul normativ juridico-penal ale acestei instituţii, analizând şi din punct de vedere al dreptului penal comparat, consecinţele existenţei erorii de fapt, atât din perspectiva apartenenţei ţării noastre la Uniunea Europeană cât şi din perspectiva internaţionalizării normelor de drept penal, urmare firească ce survine, pe fondul organizării şi acţionării criminalităţii.

De asemenea, am întreprins demonstrarea ipotezei că eroarea de fapt este în deplină legătură cu celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Efectele erorii de fapt în anumite cazuri particulare dau o notă personală lucrării, deoarece eroarea de fapt se datorează unei imperfecţiuni a realităţii care cuprinde perspective asupra identităţii obiectului material cât şi asupra agentului care săvârşeşte fapta penală.

Prin realizarea acestei lucrări, am înţeles că recrudescenţa infracţionalităţii pe plan intern şi internaţional justifică măsurile de reacţie socială, politica penală pe care statul de drept trebuie să o stabilească pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În acest context, scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale.

În condiţiile necesităţii de unificare a legislaţiilor penale europene, scopul legii penale române nu mai poate fi limitat la apărarea valorilor naţionale (cu toate că acestea rămân în continuare scopul ei principal), ci trebuie corelat cu noile îndatoriri ale legii penale legate de aderarea României la Uniunea Europeană şi cu necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii pe plan european, fenomen care influenţează în chip hotărâtor şi fenomenul criminalităţii din cadrul naţional.

Tratarea erorii de fapt mi-a oferit prilejul de a diseca mecanismele şi principiile, ce se trag din prezumţii de drept, privind cunoaşterea legii penale, evocând apoi necesitatea impunerii şi în planul legislaţiei penale româneşti ale acestei instituţii ca şi cauză ce atrage înlăturarea caracterului penal al faptei comise.

Întreaga problematica tratată s-a concretizat în propuneri de lege ferenda ce se impun prin acurateţea şi puterea ştiinţifică a argumentaţiei folosite.

CAPITOLUL I : CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EROAREA DE FAPT ÎN DREPTUL PENAL

1.1 Noţiuni introductive asupra erorii de fapt – cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Eroarea este un fenomen normal al vieţii omului, este un fapt întâlnit în toate sferele vieţii individuale şi sociale. Dacă o asemenea situaţie ar putea fi, din punct de vedere uman de înţeles, iar în cazuri nu prea grave acceptată (errare humanum est), în schimb, în cazul unor fapte cu consecinţe grave comise de o persoană, eroarea n-ar mai putea fi privită cu aceeaşi îngăduinţă. Legiuitorul din toate timpurile a trebuit să delimiteze cazurile când eroarea constituie o cauză care împiedică tragerea la răspundere penală, de cazurile când eroarea nu constituie un obstacol în calea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

O atare alternativă a apărut, fireşte nu în societatea mult îndepărtată primitivă (când răspunderea penală era concepută obiectiv şi când eroarea făptuitorului nu avea nici o relevanţă, fiind suficientă comiterea faptei prejudiciabile pentru a fi angajată răspunderea penală a autorului), ci în vremurile ulterioare când, pe măsura evoluţiei gândirii juridice şi condiţionarea răspunderii penale de procesul psihic al făptuitorului, eroarea a început să fie luată în seamă, cu consecinţa excluderii răspunderii penale a făptuitorului în anumite cazuri de eroare.

Eroarea de fapt a fost definită în doctrină ca fiind o lipsă de concordanţă între ceea ce şi-a închipuit agentul şi realitate , sau ca fiind dezacordul între reprezentările agentului şi realitate , sau ca o necunoaştere de către agent a realităţii materiale de fapt, sau situaţia când agentul cunoscând legea penală se înşeală asupra circumstanţelor acţiunilor sale, sau atunci când agentul se înşeală asupra materialităţii actului pe care îl comite.