Formele și Motivele de Divorț

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

§1. Noțiunea de “desfacere a căsătoriei”. Apariția și evoluția reglementărilor în materie

Desfacerea căsătoriei prin divorț este un mijloc juridic de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile legii.

Divorțul a fost recunoscut, în diferite forme, din cele mai vechi timpuri, însă au existat perioade sau state europene în care nu a fost acceptat din cauza ideilor religioase care susțin încheierea pe viață a căsătoriei dar și pe principiile de statornicie și respect pe care trebuie să se întemeieze o familie sau în care exercitarea acestui drept a fost restrânsă mai mult sau mai puțin, existând păreri că divorțul nu ar trebui să existe într-o legislație bine chibzuită.

Majoritatea statelor europene au reglementat posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorț de multă vreme. Cu toate acestea, Italia, Portugalia, Spania și Irlanda au permis divorțul abia în anii 1970, 1977, 1981, respectiv 1996, [ ] introducând motive de divorț ce nu se bazau pe ideea de culpă, ci pe vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, uneori dovedită chiar prin acordul părților.

În România, divorțul nu a fost niciodată interzis, dar obținerea acestuia a cunoscut numeroase meandre legislative, astfel în vechile legiuiri românești, divorțul prin consimțământul soților era permis cu respectarea mai multor condiții, spre exemplu: în Codul Caragea, care prevedea si dreptul unilateral al unuia dintre soți de a-l repudia pe celălalt, era admisă desfacerea căsătoriei prin acordul soților, cu condiția trecerii unui termen de trei ani în care acest acord să persiste; în Codul Calimach și în Codul Andronache Donici se prevedea, în mod expres, că nu se poate divorța fără o cauză determinată.

Procedura consacrată de Codul familiei, [ ] în art. 38, când divorțul reprezenta mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice, face ca, pentru unul dintre soți, continuarea căsătoriei să fie absolut imposibilă, deoarece raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate. Divorțul realizându-se astfel numai pe cale judecătorească, iar divorțul prin consimțământ nefiind reglementat.

Prin Legea nr. 59/1993 (completată cu Legea nr. 65/1993) procedura a fost simplificată renunțându-se la termenii absoluți în care era descris divorțul, astfel, el nu mai trebuia să fie o soluție împotriva imposibilității continuării căsătoriei, iar raporturile dintre soți nu mai trebuie să fie grav și iremediabil vătămate, introducându-se astfel divorțul prin consimțământ. C.civ. a redus formalitățile pe care soții le au de îndeplinit în cazul divorțului prin consimțământ, fiind suficiente prezența personală în fața notarului sau a ofițerului de stare civilă și un termen de reflecție de 30 de zile.

§2. Formele și motivele de divorț

Motive de divorţ

Potrivit art. 373 C.civ., divorţul poate avea loc în următoarele cazuri:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.