Guvernul României și atribuțiile sale

Guvernul şi atribuţiile sale

1. Introducere

1.1. Istoricul reglementării instituţiei

Regulamentele Organice nu au reprezentat prima consti¬tuţie scrisă întrucât nu exprimau voinţa poporului - Adunarea Obştească Extraordinară nefiind un organ reprezentativ, nici sub forma delegării sale. Importanţa lor constă în aceea că s-a înlocuit în parte sistemul organizării feudale, stabilindu-se o organizare de stat bazată, formal, pe principiul separaţiei puterilor, după modelul Constituţiilor burgheze. De asemenea, s-au prevăzut reglementări privitoare la alegerea domnului şi limitarea puterilor acestuia, reglementări referitoare la Aduna¬rea obştească, organizarea administrativă şi judecătoreasca. Remarcăm că deşi au fost elaborate după aproape jumătate de veac de la revoluţia burgheză franceză precum şi că în unele acte interne româneşti se prevăzuseră reglementări din Declaraţia Franceză din 1791, în Regulamentele Organice nu apare nici o dispoziţie referitoare la drepturile şi libertăţile funda¬mentale cetăţeneşti.

Regulamentele Organice prevedeau următoarele autori¬tăţi administrative:

- Sfatul administrativ (ordinar), conducea administraţia şi era compus din ministrul de Interne, marele postelnic şi ministrul Finanţelor, deliberând sub preşedinţia ministrului de interne. Ca atribuţii, Sfatul administrativ elabora proiecte de legi care, după aprobarea dată de domn, erau supuse dezbaterii Adunării Obşteşti.

In cazul de ivire a unor probleme de o însemnătate deosebită, Sfatul administrativ era convocat de domn.

- Ministerele sunt înfiinţate pentru prima dată de Regula¬mentele Organice, existau de asemenea şi "alte organe centrale de stat", ca: Departamentul finanţelor (visteria) care se ocupa de finanţe, industrie şi comerţ; Secretariatul de Stat (postelnicia), în frunte cu marele postelnic, cu ajutorul căruia se comunicau ordonanţele domneşti, sub conducerea lui se afla agentul ţării de pe lângă Poartă, şi Obştescul Control; Depar-tamentul vorniciei dinlăuntru, care conducea afacerile interne, învăţământul, lucrările publice, agricultura, sănătatea şi asistenţa socială; Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bi¬sericeşti (numai în Ţara Românească); Marele Spătar (în Ţara Românească) şi marele hatman (în Moldova), conduceau miliţia teritorială. Este de subliniat reglementarea privind îmbunătăţirea administraţiei prin stabilirea condiţiei juridice a funcţionarilor publici prin faptul că devenind salariaţi ai statului primeau leafă stabilită de domn şi de Adunarea Obştească, interzicându-se posibilitatea primirii de către aceştia a venitu¬rilor din slujbe. De asemenea, Regulamentele Organice au fixat pensii pentru funcţionarii de stat, au reorganizat armata prin instituirea obligativităţii serviciului militar pentru toţi românii, organizând oştirea prin trupe permanente şi miliţii teritoriale.

Dar reglementarea de substanţă a Regulamentelor Organice se referă la organizarea judecătorească, fiind înfiin¬ţate instanţe judecătoreşti care funcţionau conform princi¬piului :"despărţirii puterilor cârmuitoare şi judecătorească". Legă¬tura dintre domn şi instanţele judecătoreşti era făcută de logofătul dreptăţii care conducea Ministerul Justiţiei.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (Statutul lui Cuza) stipulă că:

Puterea executivă era exercitată de Domnul cu ajutorul Guvernului. Tot Guvernul pregătea regulamentele interioare ale Adunării Elective şi ale Corpului Ponderatoriu (art. XVI). În cazul când Guvernul ar fi fost nevoit să ia măsuri de urgenţă care cereau concursul Adunării Elective şi a Senatului, când acestea nu se aflau întrunite în sesiune, ministrul era dator să le supună aprobării, la cea dintâi convocare, motivele şi rezultatele măsurilor (art. III, alin. 4 din Modificaţiuni îndeplinătoarea Statutului).

Constituţia din 1866 prevedea în legătură cu exercitarea autorităţii administraţiei că:

- Miniştrii erau cei cu ajutorul cărora regele îşi exercita atribuţiile de ordin administrativ-executiv, în calitate de titulari ai departamentelor - ministerelor înfiinţate numai prin lege. Regele numea şi revoca miniştrii, care răspundeau întrucât "nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător de acel act" (art. 92, alin. 2).