Hărțuirea Sexuală

Capitolul I. CONSIDERAŢII GENERALE INTRODUCTIVE

1.1 Ilicitul penal

Prin definiţia lor normele juridice, impun membrilor unei comunităţi, membrilor societăţii o conduită prin care se delimitează “frontiera “, deşi nevăzută dar existentă, dintre licit şi ilicit.

“Frontiera” existentă între licit şi ilicit ne îndeamnă să plasăm în sfera licitului tot ceea ce conceptele juridice şi normele de drept nu opresc sau nu interzic, adică tot ceea ce este conform cu conceptele de drept, constituie sfera licitului. Pe de altă parte, o conduită a unui subiect de drept este ilicită dacă între ea şi dispoziţia normei există o neconcordanţă. Astfel spus prin conduită ilicită se înţelege un comportament contrar unei norme sau prevedere legală.

Aşa cum susţin sociologii, există o “zonă gri” a ilicitului, care reprezintă toate faptele ce au un pericol social redus, dar care constituie o încălcare a normelor juridice. La fel se întâmplă şi cu “ilicitul aparent” care este, compus din acţiuni sau inacţiuni prin care se ocoleşte conţinutul unei norme prohibitive (opresc subiectul de la o anumită acţiune, îl obligă să se abţină de la a face ceva) sau onerative (prescriu destinatarului o anumită conduită) ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Ilicitul ca fapt antisocial sau antijuridic, în raport de specificul normelor juridice care sunt încălcate de indivizi care compun societatea îmbracă diverse forme. Putem discuta de un ilicit civil, un ilicit administrativ, unul fiscal şi nu în ultimul rând despre un ilicit penal.

Ilicitul penal reprezintă însă gradul cel mai ridicat, din punct de vedere al gravităţii, ceea ce înseamnă că ilicitul penal creează cea mai mare tulburare a ordinii publice sau juridice. Ilicitul penal este expres şi limitativ determinat în comparaţie cu alte forme ale ilicitului juridic ceea ce îi conferă o atenţie deosebită.

Ilicitul penal este denumit infracţiune, provenind din latinescul infractio-onis care înseamnă spargere, frângere, însă fiecare infracţiune la rândul său are o denumire specifică, spre exemplu: infracţiunea de viol, infracţiunea de tâlhărie, de furt, etc.

Reacţia împotriva ilicitului penal aparţine statului, acţiunea penală fiind de ordine publică, chiar şi când ilicitul vizează un interes privat, el este tot de ordine publică.

Ilicitul penal este o formă a devianţei sociale, fără ca acesta să se identifice integral cu infracţionalitatea, devianţa socială având şi alte forme de manifestare.

Din punct de vedere al dreptului pozitiv ilicitul penal se deosebeşte de ilicitul nepenal pe baza criteriului formal, normativ, al sancţiunii deoarece în dreptul pozitiv este considerat ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o sancţiune materializată printr-o pedeapsă.

1.2 Formele fenomenului infracţional

Noţiunea de formă este o categorie filosofică care se aplică în orice domeniu al cunoaşterii. Ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entităţi desemnează forma sa .

Totalitatea formelor sub care apare ilicitul penal poartă denumirea de infracţionalitate ori criminalitate. Criminalitatea este definită ca fiind totalitatea infracţiunilor săvârşite într-un interval de timp pe un teritoriu dat.În teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor infracţionalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară.

Indiferent de societatea în care ea există, niciodată infracţionalitatea reală nu a putut fi şi nu este descoperită din diferite motive cum ar fi iscusinţa infractorilor. Însă infracţionalitatea descoperită numită şi aparentă reprezintă totalitatea infracţiunilor descoperite şi cercetate de organele de urmărire penală fie din oficiu, fie la plângerea prealabilă a părţii vătămate ori ca urmare a denunţului făcut de o altă persoană interesată sau nu. Deşi în doctrina criminologică, se vorbeşte despre criminalitatea descoperită, există situaţii în care nu toate infracţiunile descoperite ajung să fie şi judecate.Ne referim aici, la anumite situaţii cum ar fi decesul făptuitorului, împăcarea părţilor, amnistia, dezincriminarea faptei, acestea toate împiedicând judecarea faptei.

Criminalitatea aparentă are o rata mai mică decât criminalitatea reală, datorită motivelor care duc la nedescoperirea sau necercetarea lor. În doctrina criminologiei această diferenţă dintre infracţionalitate reală şi cea aparentă este denumită “cifra neagră a criminalităţii”

Societatea în care criminalitatea aparentă este mai apropiată de criminalitatea reală duce la o bună funcţionare a organismului judiciar, dar în încercarea lui de a reduce diferenţa dintre criminalitate aparentă şi cea reală, depinde de o multitudine de factori cum ar fi: pregătirea şi dotarea umană a aparatului judiciar, motivaţia materială, etc.

1.3 Politici de combatere a infracţionalităţii

Reacţia socială împotriva fenomenului infracţional reprezintă o necesitate pentru a fi apărată ordinea socială reglementată de normele juridice. Lipsa unei reacţii împotriva infracţionalităţii ar însemna şi în cele din urmă ar duce la negarea dreptului şi la destrămarea societăţii respective.

Gassin pune accentul pe înţelegerea prevenirii ca “orice activitate de politică penală care are ca finalitate exclusivă sau parţială, limitarea posibilităţilor de apariţie a unui ansamblu de acţiuni criminale, făcându-le fie imposibile, fie mai dificil de realizat, fie improbabile, cu excluderea a ceea ce decurge din ameninţarea unui pedepse, ca şi aplicarea sa” . Combaterea apare astfel, ca o acţiunea de prevenire a infracţionalităţii, definită ca un ansamblu de măsuri, politici şi tehnici care, în afara cadrului justiţiei penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente ce antrenează prejudicii considerate de stat ca fiind ilicite. În doctrina română s-a evidenţiat opinia potrivit căreia noţiunea de combatere are două înţelesuri:

a) una cu caracter sociologic şi criminologic, care se referă la totalitatea de activităţi derulate în direcţia identificării, explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor generale, sociale şi individuale, care generează sau favorizează manifestări delicvente în societate

b) una cu caracter juridico-penal, ce se referă la efectul pe care legislaţia penală, prin pedepsele prevăzute, îl exercită asupra conduitei indivizilor şi grupurilor sociale.

Scăderea ratei criminalităţii este posibilă, prin adoptarea şi prin introducerea, nu numai a unor politici penale dominant represive, ci şi a unor politici penale preventive. Măsurile legislative şi judiciare nu sunt însă singurele în măsură să stopeze fenomenul infracţional. Pentru ca aceste măsuri să fie eficiente în combaterea fenomenului infracţional ele trebuie grupate cu alte măsuri cum sunt cele culturale, cele social-economice, etc.

În ce priveşte domeniul prevenirii infracţionalităţii, Consiliul Europei a elaborat o serie de recomandări specifice. Cea mai relevantă este Recomandarea (1987)19 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, Recomandare ce se referă la:

a) statele membre să includă combaterea criminalităţii ca misiune permanentă în programele guvernamentale

b) statele membre să creeze, să încurajeze şi să menţină la nivel naţional, regional şi local organismele de prevenire a criminalităţii

c) să stabilească şi să promoveze programe de prevenţie, care să vizeze soluţii privind reducerea posibilităţilor de a comite infracţiuni şi de a mări riscul pentru delicvent de a fi descoperit.