Ideea de Sistem în Configurarea Dreptului și a Izvoarelor Sale

INTRODUCERE

Dreptul îşi realizează funcţiile sociale pentru care este elaborat nu numai dacă răspunde condiţionărilor obiective, cerinţelor vieţii prin conţinutul reglementărilor adoptate, ci şi dacă asigură corelarea necontradictorie a normelor sale, astfel încât ele să se intercondiţioneze şi să contribuie armonic la reglementarea raporturilor sociale, devenite astfel raporturi juridice.

Convinşi, pe această bază, de importanţa condiţiei formale a dreptului, care asigură coerenţa lor funcţională, am căutat în lucrarea de faţă să identificăm acel factor apt să asigure această exigenţă formală a noncontradictorialităţii normelor de drept, rămânând ca în cuprinsul lucrării să o aflăm în ceea ce se poate numi sistemul dreptului. Conceptul în cauză, se regăşeşte atât la nivelul organizării normelor ca totalitate armonică a dreptului pozitiv, cât şi la nivelul formării şi funcţionării izvoarelor dreptului. Acest concept are o funcţie definitorie în configurarea amintitei totalităţi armonice a normelor şi, pe de altă parte, a izvoarelor dreptului, după cum are şi o importanţă deosebită sub aspect gnoseologic-metodologic, deschizând un unghi oportun de analiză asupra organizării normelor juridice în instituţii şi ramuri de drept, precum şi a izvoarelor normative în categorii coerente de surse ale dreptului.

Această motivaţie ne va conduce, mai întâi, la cercetarea organizării sistemice a normativităţii juridice cu accent pe conceptul de sistem şi a implicaţiilor sale în explicitarea corelării normelor, precum şi pe analiza palierelor organizării sistemice a dreptului.

Vom putea, astfel, să examinăm în continuare modul cum se configurează sistemic izvoarele dreptului, desprinzând de aici ideea necesităţii creării în cadrul dreptului pozitiv a unui sistem coerent al surselor normative.

CAPITOLUL I – ORGANIZAREA SISTEMICĂ A DREPTULUI

ŞI SEMNIFICAŢIA SA

1. Conceptul de sistem al dreptului

Viaţa socială implică o diversitate de norme juridice; există norme de drept constituţional (privind organizarea statală şi conducerea politică a societăţii), norme de drept administrativ (vizând procesul aplicării legilor), norme de drept civil (reglementând mai ales relaţiile patrimoniale între părţile egale în drepturi), norme de dreptul familiei (referind la complexul relaţiilor bio-psiho-sociale din cadrul acesteia) ş.a. Conţinutul specific al normelor nu exclude însă o seamă de trăsături comune, rezultate din calitatea lor de elemente componente ale unui sistem.

Sistemul dreptului are un caracter integrativ, exprimat în unitatea normelor sale. La baza acestei unităţi stau următorii factori:

- voinţa unică, obiectivată prin acţiunea legislativă a Parlamentului şi asigurată în forme riguros precizate prin regulamentele de funcţionare a Camerelor Parlamentului;

- scopul unic al normelor de drept, ţinând, în principiu, de îndeplinirea intereselor generale ale societăţii;

- unitatea “câmpului juridic”, derivând din faptul că normele, fiind generale şi impersonale prin natura lor, nu se aplică doar într-un singur caz şi într-un singur moment, ci în mod repetat într-un spaţiu şi un timp dat, care intră sub incidenţa unui sistem determinat de drept;

- unitatea modului de realizare a normelor juridice, rezultând din intervenţia, la nevoie, a forţei publice, ceea ce le diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale (politice, morale, religioase etc.).

Orice sistem de drept implică atât unitatea, cât şi diversitatea normelor juridice. Aceasta din urmă rezultă atât din marea varietate de relaţii sociale ce constituie obiectul reglementării, cât şi din necesitatea folosirii unor forme diferenţiate de realizare a voinţei legiuitorului.

Totodată, orice ansamblu de norme se ridică la calitatea de sistem de drept numai în măsura în care se structurează prin interrelaţii necesare între elementele componente (normele de drept), adică relaţii reciproce care să fie relativ stabile. În legătură cu relaţia normă-sistem juridic trebuie respins, în lumina achiziţiilor filosofice ale structuralismului, punct de vedere, împărtăşit încă de unii teoreticieni ai dreptului, după care sistemul derivă liniar din elementele componente. Se pierde din vedere că, de fapt, elementele se definesc prin funcţia lor integrativă în sistem. Acesta reprezintă altceva din punct de vedere calitativ decât fiecare dintre elementele sale componente (aici, normele juridice). Când se afirmă că legăturile puternice dintre norme asigură integralitatea sistemului, se confundă consecinţa relaţiei dintre elemente (caracterul ei “puternic”) cu izvorul ei: sistemul însuşi, fără să se poată explica de ce legăturile dintre elemente, în speţă dintre normele juridice, sunt puternice. Se înlocuieşte astfel explicaţia ştiinţifică, funcţional-structuralistă, cu o “mistică” a elementelor abordate atomar.