Identificarea Armelor de Foc după Urmele Principale ale Tragerii

Capitolul I: Balistica judiciară

1.1 Apariţia si dezvoltarea balisticii judiciare

Istoria balisticii judiciare este, aşa cum e şi normal, indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea armelor de foc.

Până la constituirea balisticii judiciare ca ramură a tehnicii criminalistice, noţiunile de balistică erau divizate prin toate capitolele criminalisticii şi ale medicinei legale. Metodele de cercetare ale balisticii judiciare erau în faza iniţială neprelucrate, neprecise. Această stare de lucru poate fi exemplificată cu lucrările de criminalistică editate în primele trei decenii ale secolului XX în care autorii fac referiri foarte generale la posibilitatea de a identifica arma pe baza glonţului.

Un asemenea exemplu ne furnizează R.A. Reiss, care în lucrarea sa “Manuel de police scientifique” ed. 1911, nici nu aminteşte măcar că este posibilă identificarea armei după glonţ pe baza striaţiilor create de ţeava armei, deşi menţionează în treacăt că “uneori pe glonţ pot rămâne urmele ghinturilor ţevii armei”.

Posibilităţile ştiinţifice ale cercetării gloanţelor au fost cunoscute foarte puţin la începutul secolului XX. Astfel, Hans Gross în “Manual pentru judecătorul de instrucţie” consacră armelor de foc un singur aliniat, recomandând judecătorilor de instrucţie să dobândească cunoştinţe practice în acest domeniu. El a recomandat ca ţeava armei să fie studiată cu ajutorul unei “oglinzi” din hârtie albă pentru determinarea calităţii şi eficacităţii pulberii de puşcă şi că arma trebuie să fie cercetată cu grijă pentru a nu distruge urmele de pe ea.

Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii privind construcţia armelor de foc, de răspândirea acestora pe toate teritoriile lumii, de folosirea armelor de foc la comiterea diferitelor infracţiuni. În anul 1835, Henry Goddard din poliţia judiciară londoneză a urmărit şi prins un infractor care comisese un omor cu ajutorul unei arme de foc. Pe glonţ, el a descoperit o excrescenţă care s-a potrivit cu o adâncitură din tiparul pentru gloanţe, găsit la bănuit. Rezultatul obţinut de Henry Goddard a fost obţinut în baza inspiraţiei de moment şi nici nu s-a gândit ca din descoperirea sa să facă o metodă sau să elaboreze un sistem.

Totuşi, ceea ce a făcut Henry Goddard a fost probabil prima încercare de a găsi prin glonţ calea spre arma incriminată şi să descopere astfel infractorul. Fără să ştie, Henry Goddard a devenit predecesorul unui lung şir de criminalişti, armurieri şi poliţişti, care în cursul mai multor generaţii au creat o nouă metodă care în prima jumătate a secolului XX a pătruns la fel ca medicina legală sau toxicologia în criminalistica ştiinţifică şi a primit numele de “balistică judiciară” sau “ştiinţa despre arma de foc şi proiectil”.

Mai târziu, după 25 de ani, în Anglia, un poliţist, pionier în domeniul balisticii judiciare, a identificat un infractor care împuşcase pe un camarad al său folosindu-se de dopul de hârtie cu ajutorul căruia, pe vremea aceea, pulberea şi gloanţele erau fixate în ţeava armei; asemănător, în Statele Unite, în anul 1879, un judecător a chemat drept martor pe un armurier pentru a stabili dacă cu arma învinuitului s-a tras de curând sau nu. Armurierul, privind ţeava armei a declarat că este “mucegăită” şi “plină de rugină” şi a jurat că “de cel puţin 18 luni nici un glonţ nu a părăsit ţeava acestei arme”.

După alţi 10 ani (în 1889) este evidenţiată valoarea criminalistică a striaţiilor, dar nu de către criminalişti, ci de către medicii legişti care au descoperit că profilul interior al ţevii armei de foc lasă pe gloanţele trase anumite dungi ce pot folosi la identificarea armelor de foc. În această perioadă după apariţia armei de foc cu ţeava ghintuită, profesorul în medicină Alexandre Lacassagne, la Lyon, în urma examinării unui glonţ extras dintr-un cadavru a observat pe el şapte dungi longitudinale pe care le-a comparat cu urmele lăsate de revolverele prezentate, identificând exemplarul aparţinând armei folosite.

În anul 1898, balistica judiciară şi-a îmbogăţit conţinutul prin activitatea chimistului judiciar din Berlin, Paul Jeserich care a fost chemat ca expert în faţa Tribunalului din Neuruppin (Germania) pentru a stabili dacă un glonţ extras dintr-un cadavru a fost tras sau nu cu arma bănuită. Paul Jeserich a folosit o metodă nouă pentru criminalistică, efectuând o tragere experimentală cu arma bănuită, obţinând ceea ce azi numim model de comparaţie. Glonţul corp delict şi glonţul experimental, Jeserich le-a fotografiat la microscop observând pe ambele gloanţe aceleaşi striaţii produse de profilul interior al ţevii, respectiv de plinurile dintre ghinturi.

În anul 1902, de această dată în America, la Massachusetts, Oliver Wendell Holmes trebuia să judece pe un oarecare Best, învinuit pentru infracţiunea de omor prin împuşcare. Wendell a făcut apel la un armurier “care se pricepea să umble cu microscopul”. Expertul a tras câteva cartuşe cu arma bănuită, a captat gloanţele într-un coş cu bumbac şi apoi le-a studiat cu lupa şi microscopul ajungând la concluzia că glonţul corp delict a fost tras cu aceeaşi armă.

În 1905, din nou în Europa, Richard Kockel, şeful Institutului Medico-Legal din Leipzig a promovat ideea de a “derula gloanţele de la faţa locului” şi “gloanţele de probă” pe plăci din ceară şi oxid de zinc. Profilul negativ al suprafeţei glonţului se imprimă pe ceară scoţându-se în evidenţă caracteristici care, după părerea lui Kockel, nu puteau fi observate nici cu lupa, nici cu microscopul şi nici prin compararea fotografiilor.

În 1913 profesorul parizian Balthazard a făcut o comunicare ştiinţifică, dovedind că se poate realiza identificarea armei pe baza urmelor lăsate de diferite părţi ale acesteia pe tubul cartuşului şi pe capsa acestuia (în special de la percutor). Dar avântul hotărâtor în dezvoltarea balisticii judiciare, saltul calitativ, avea să se realizeze în timpul primului război mondial, în Statele Unite.

La 21 martie 1915, în localitatea West-Shelby din statul New-York a fost comis un dublu omor. Pe baza unei expertize false întocmite de “expertul balistic” Hamilton a fost dată o sentinţă de condamnare la moarte a lui Stielow care era de fapt nevinovat. Cazul a prezentat un interes deosebit, în special pentru Charles E. Waite, care, obsedat de condamnarea la moarte a unui nevinovat pe baza unei expertize balistice eronate, în anul 1919 a căutat să găsească calea ştiinţifică de a ajunge de la glonţul corp delict la arma cu care s-a tras. Timp de 5 ani (1919-1923), a colindat fabricile şi uzinele de armament din America şi Europa strângând date precise în legătură cu toate modelele de ame fabricate după anul 1850, colecţionând un număr de 1500 de modele diferite de arme de foc, modele cu ajutorul cărora putea compara gloanţele corpuri delicte. Charles Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Philipp O. Gravelle, ultimul specialist în microscopie şi fotografie. Acesta a inventat în anul 1925 microscopul de comparare, instrument care a făcut posibil ca două gloanţe să fie văzute simultan într-o singură imagine.