Identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmentele exterioare și prin alte metode criminalistice

1. Rolul identificării criminalistice în activitatea judiciară

Stabilirea adevărului este o problemă asupra căreia se concentrează atât activitatea organelor de urmărire penală, cât și a instanței în baza probelor și prin intermediul mijloacelor de proba prevăzute de legea penală.

Criminalistica este recunoscută ca fiind una dintre principalele științe ale procesului judiciar deoarece are rolul de a determina materialitatea faptelor penale, de a dovedi infracţiunea şi de a stabili vinovăţia infractorului, identificat prin tehnici criminalistice.

Criminalistica are rol educativ în asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor celor ce urmează să-şi desfăşoare activitatea în domeniul juridic deoarece ea porneşte de la datele pe care le furnizează diferite ştiinţe şi de la experienţa generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele și mijloacele pentru prevenirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor și aflarea adevărului.

Identificarea criminalistică reprezintă numai unul dintre mijloacele de probaţiune admise de lege, una dintre laturile procesului de stabilire a împrejurărilor de fapt, stabilirea adevărului fiind o problemă asupra căreia este concentrată atât activitatea organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei, aceasta realizându-se în baza probelor.

Identificarea criminalistică reprezintă mijlocul cel mai eficient de stabilire a făptuitorului, precum şi a altor persoane implicate, după urmele produse de mâini, picioare, dinţi, de îmbrăcăminte etc., dar și una dintre modalităţile de stabilire a victimei în cazul cadavrului necunoscut prin metode tehnice specializate.

Metodele de identificare a persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare, precum şi prin alte metode criminalistice întregesc mijloacele oferite de tehnica criminalistică pentru descoperirea şi identificarea participanţilor la săvârşirea de fapte penale sau a victimelor unor infracţiuni sau accidente.

Identificarea criminalistică reprezintă numai unul dintre mijloacele de probațiune admise de lege, una din laturile procesului de stabilire a împrejurărilor de fapt, mai exact, mijloacele de probațiune asimilează identificarea ca fiind una dintre componentele sale, fără a se confunda cu aceasta și, mai ales, fără a se reduce la aceasta. În sens contrar, orice deviere de la dispozițiile legii exclude utilizarea rezultatelor identificării in procesul de probațiune.

Rolul identificării criminalistice constă în faptul că aceasta rezolvă probleme de natură faptică, nu și de natură juridică. Astfel că în sfera identificării criminalistice nu intră probleme cum ar fi stabilirea vinovăției sau a nevinovăției unei persoane suspectată de săvârșirea unei infracțiuni, însă este posibil ca ea să contribuie la examinarea si clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. În acest sens, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o persoană a comis o anumită infracțiune, de exemplu furt, dar poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la locul săvârșirii infracțiunii au fost sau nu create de o anumită persoană.

2. Scurt istoric al identificării persoanelor și cadavrelor

Progresul realizat în toate domeniile cunoaşterii umane, care a fost esenţial în dezvoltarea ştiinţei criminalisticii, a condus la identificarea unor noi și numeroase tehnici de luptă împotriva criminalităţii.

Specialiştilor în identificarea persoanelor le este cunoscut clasicul exemplu al descrierii semnalmentelor din primul mandat de arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 î.H. În mandat se preciza că un sclav aparţinând unui deputat, a fugit din Alexandria. Acesta era descris ca având picioarele drepte, o cută în bărbie, o cicatrice deasupra buzelor, un tatuaj pe mâna dreaptă și purta o centură care conţinea monede de aur. Din acest exemplu reiese importanța și rolul identificării persoanei după semnalmente și faptul că încă din antichitate oamenii au fost preocupați de găsirea unor modalități adecvate de identificare.

Literatura de specialitate accentuează importanţa identificării persoanelor după voce si vorbire . În perioada 1754-1780, John Fielding, şef al “Bow-Street-Rumnere”, fiind orb, a reuşit să recunoască un număr de 3000 de infractori după vocile lor. Acesta este un caz important care demonstrează cât de personală este vocea si vorbirea.

Hans Gross, judecătorul austriac, care este considerat fondatorul criminalisticii, Alphonse Bertillon, un alt pretendent la titlul de fondator al criminalisticii, Ernest Goddefroy etc. au fost preocupaţi să introducă noi metode şi mijloace în instrumentarea cauzelor penale care să asigure un grad sporit de obiectivitate rezultatelor cercetării penale.

Oamenii de știința englezi susțin că întemeietorul criminalisticii este Sherlock Holmes, celebrul erou al lui Sir Arthur Conan Doyle, care își câștigase binemeritata faimă de pionier al criminalisticii, care avea următorul crez: ,,Ca toate celelalte științe, cea a deducției și analizei nu poate fi însușită decât cu prețul unor studii îndelungate și minuțioase; de altfel, viața este prea scurtă pentru a permite unui muritor să atingă perfecțiunea pe acest târâm. Înainte de a se îndrepta spre aspectele morale și intelectuale ale temei, care prezintă cele mai mari dificultăți, cercetătorul ar trebui să încerce rezolvarea problemelor elementare. Să învețe mai întâi să citească dintr-o privire povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea să pară un asemenea exercițiu, el ascute facultățile de observație și te învață ce și unde să cauți. Unghiile, mâneca hainei, pantofii, genunchii pantalonilor, proeminențele degetului gros și ale celui arătător, expresia feței, manșetele cămășii - fiecare dintre aceste elemente relevă din plin profesiunea unui om. Este aproape de neconceput ca, adunând toate aceste date, un cercetător competent să nu se edifice asupra cazului pe care îl studiază” . Sherlock Holmes a definit criminalistica ca fiind ,,o știință a stărilor de fapt în procesul penal”.

Alphonse Bertillon considera că era intuiţiei trebuia să fie înlocuită cu era științifică și că sistemul de identificare bazat doar pe observații era imperfect şi supus multor erori. Acesta, încă de la încadrarea sa în poliţie duce o luptă acerbă pentru a introduce în poliţie metodă antropometrică de identificare, pe care o consideră fără cusur şi introduce fotografia signaletică, executată din profil, neretuşată prin care se urmăreşte recunoaşterea unor semne particulare, clasificarea fotografică şi fotografia metrică bazată pe două cifre: înălţimea dintre axa obiectivului şi sol plus distanţa dintre centrul obiectivului şi placă. Acesta a avut un mare succes în cazul Roenigstein, demonstrând pe baza măsurătorilor, identitatea acestui infractor periculos, acuzat de uciderea unui pustnic şi de profanarea mormântului unei baronese. Întocmai Hans Gross a studiat metodele de identificare ale lui Alphone Bertillon şi a obţinut aprobarea Ministerului de Interne al Austriei să fondeze un serviciu de identificare antropometrică la Viena.

Spre deosebire de toţi ceilalţi pretendenţi la titlul de fondator al criminalisticii, Hans Gross a fost cel care a denumit Criminalistică, noua ştiinţă judiciară desprinsă din Medicină Legală, ca fiind un sistem unitar, autonom şi pluridisciplinar. Acesta anticipează și cele trei părți mari ale Criminalisticii care s-au impus până în prezent: Criminalistica tactică, Criminalistica tehnico-ştiinţifică, Criminalistica metodologică.