Încheierea căsătoriei în legislația română

Introducere

Codul civil în alin. (2) al art. 259 consacră faptul că „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”. Textul are corespondent în prevederile art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), potrivit căruia începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Există însă o deosebire între cele două texte. Astfel, art. 12 din CEDO consacră nu un singur drept, ci două, respectiv dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie; chiar dacă cele două drepturi sunt strâns legate, totuşi nu sunt condiţionate unul de celălalt.

Astfel, este posibil ca „familia” să fie întemeiată pe baza unor legături de fapt, în lipsa încheierii unei căsătorii, dar aducând pe lume copii în cadrul acestei convieţuiri în fapt. De asemenea, întemeierea unei familii se poate realiza şi prin adoptarea unui copil de către o persoană necăsătorită.

Prin urmare, dreptul de a întemeia o familie nu este condiţionat de dreptul la căsătorie, ci – mai curând – de dreptul de a avea copii, deci de a procrea, precum şi de dreptul de a adopta copii.

Reciproca este însă valabilă: întrucât prin căsătorie se întemeiază întotdeauna o familie, chiar dacă soţii nu procreează sau nu adoptă un copil, rezultă că dreptul la căsătorie implică întotdeauna dreptul de a întemeia o familie.

În schimb, alin. (2) al art. 259 consacră doar dreptul fundamental de a încheia o căsătorie „în scopul” întemeierii unei familiei. Aşadar, întemeierea unei familii constituie cauza determinantă a căsătoriei.

CAPITOLUL I. Noțiunea și condițiile de fond ale căsătoriei

1.1. Noţiunea şi caracterele căsătoriei

Căsătoria romană era definită de jurisconsultul Modestin în modul următor: Nuptiae sunt conjunctio maris et faeminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio - "Căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o comunitate pentru întreaga viaţă, îmbinarea dreptului divin şi uman".

În Institutele sale, Justinian defineşte căsătoria ca fiind: Nuptiae autem sive matrimonium, est viri ei mulieris conjunctio, individuam vitae consuetudinem continens - "Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia care produce o comunitate de viaţă indivizibilă".

Căsătoria romană se realiza iniţial prin trecerea femeii sub puterea (manus) bărbatului.

În epoca de început a Romei, căsătoria cum manus (în care femeia cădea sub puterea soţului său) era singura formă de căsătorie practicată. Ulterior, datorită evoluţiei societăţii romane care a presupus dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor sociale şi economice, şi căsătoria romană şi-a modificat fizionomia iniţială. Astfel, căsătoria cu manus şi-a pierdut treptat aplicabilitatea practică şi caracterul exclusiv de utilizare şi a fost înlocuită cu căsătoria fără manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă numită sponsalia care desemna o promisiune pe care şi-o făceau viitorii soţi ca se vor uni ulterior prin căsătorie. Denumirea logodnei - sponsalia - îşi are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii utilizau verbul spondeo - "promit" - când se angajau într-o logodnă.