Încheierea casătoriei și efectele acesteia

INTRODUCERE

Ca formă de conviețuire ce a fost recunoscută încă din cele mai vechi timpuri, familia nu a putut rămâne în afara sferei de reglementare normativă ca element fundamental în buna dezvoltare și organizare a unei societăți. La baza familiei ca celulă a unei societăți se află moravurile, tradițiile și religia, normele legale nefiind altceva decât o expunere rigidă a regulilor împământenite după care oamenii și-au organizat viața.

Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluții, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al conviețuirii și al efectelor în ce privește copiii și transformată într-o instituție respectată și stabilă.

Indiferent de abordarea preponderent legislativă sau sociologică a noțiunii de familie, istoria sa cuprinde o întreagă evoluție în ceea ce privește răsturnarea și reașezarea valorilor și principiilor ce stau la baza relațiilor de familie. De la conservatorismul ce a dominat epocile trecute, tendința este aceea de creare a unui cadru legislativ cât mai flexibil pentru asigurarea posibilităților de construire armonioasă a unei familii. Dacă încheierea unei căsătorii urmărea până nu de mult și alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii printre care scopul financiar și crearea unor legături între familii ce fac parte din aceeași clasă socială, astăzi accentul pus pe respectarea drepturilor omului și pe egalitatea dintre sexe face ca instituția căsătoriei să înlăture orice alte scopuri colaterale.

În acest sens, perioada de tranziție în care se află legislația la acest moment demonstrează o dorință de schimbare în sensul reîntoarcerii la origini în ceea ce privește înlăturarea oricăror alte interese decât acela al întemeierii unei familii, ca într-o ciclicitate de altfel firească pentru nevoile umane ce alternează de la o epocă la alta.

CAPITOLUL I.

NOȚIUNEA DE FAMILIE, ÎNTRE REGLEMENTARE NORMATIVĂ ȘI IMPORTANȚĂ SOCIALĂ

1.1.Familia în plan social

Familia romană era concepută ca o instituție politică, condusă de bărbat, femeia având statutul de subalternă și supusă a bărbatului, aceasta cel puțin până în epoca lui Iustinian. Căsătoria romană era definită de jurisconsultul Modestin în modul următor: Nuptiae sunt conjunctio maris et faeminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio - "Căsătoria este unirea bărbatului și a femeii, o comunitate pentru întreaga viață, îmbinarea dreptului divin și uman". Prin urmare, se făcea referire la unirea fizică dintre bărbat și femeie, la caracterul monogamic, caracterul perpetuu, precum și la intrarea soției sub puterea soțului său.

Din punct de vedere juridic, statutul femeii măritate depindea de forma de căsătorie contractată. În evoluția drepului roman s-au cunoscut două forme de căsătorie: cum manus, prin care femeia trecea de sub autoritatea părintelui său sub puterea bărbatului care acum îi era soț. Astfel, bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra ei, cu complementul de a exercita și un drept de proprietate asupra femeii și sine manus sau căsătoria liberă, care a înlocuit treptat, juridic și social pe cea în care femeia era in manu viris. Statutul personal al femeii nu diferea prea mult de cel al celei aflate sub autoritatea bărbatului. Aceasta, deoarece ea era supusă autorității parentale. Astfel, femeia datora respect bărbatului și trebuia să îl urmeze acolo unde el fixa domiciliul conjugal. Datorită evoluției societății romane care a presupus dezvoltarea și diversificarea relațiilor sociale și economice, și căsătoria romană și-a modificat fizionomia inițială. Astfel, căsătoria cum manus și-a pierdut treptat aplicabilitatea practică și caracterul exclusiv de utilizare și a fost înlocuită cu căsătoria sine manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.