Instanța apelului

Capitolul 1 - Aspecte introductive privind instituţia apelului

1. 1. Noţiune

Apelul a apărut în legislaţiile ţărilor, într-o perioadă în care societatea era avansată din punct de vedere juridic, el fiind inexistent în comunităţile în care violenţa era singurul mijloc prin care se soluţionau conflictele şi litigiile. Odată cu trecerea timpului şi evoluţia colectivităţilor umane, apare apelul ca modalitate de atac asupra hotărârilor judecătoreşti. Acesta a fost instituit iniţial la Roma de către împăratul Hadrian, iar în Franţa a fost constituit în secolul al XII-lea şi a fost privit cu o anumită susceptabilitate, deoarece acesta consta într-o plângere contra erorii, neştinţei sau nedreptăţii comise de judecători inferiori. Necesitatea apelului a fost contestată sau apărată, ca într-un final să reprezinte o asigurare pentru persoanele care apăreau ca parte într-un proces şi care trebuiau să răspundă înaintea instanţei de judecată. Apelul apare nu numai pentru a apăra societate civilă, el reprezentând şi un mijloc de a menţine judecătorii într-un profund respect faţă de lege.

Existenţa apelului sau unei căi de atac similare în orice legislaţie democratică este inerentă actului de justiţie, căci activitatea de judecată nu poate fi concepută ca una fără erori de interpretare, de stabilire a faptelor sau de aplicarea corectă a legii. Apelul este calea de atac care conferă părţilor posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra unei sentinţe afectate în substanţa sa de o greşeală de judecată. Prin intermediul apelului hotărârea judecătorească considerată a fi pronunţată într-un mod eronat, ajunge în faţa unei instanţe superioare care va efectua o nouă evaluare a acesteia spre a delibera şi a pronunţa o decizie în concordanţă cu adevărul şi conform legislaţiei în vigoare.

Legislaţia veche românească a cunoscut şi ea apelul, iar apoi a fost reglementat în Codul de la 1865, art. 316-338. Unele texte au fost abrogate prin reforma din 1900, iar modificări mai substanţiale au fost aduse prin Legea de accelerare a judecaţilor din anul 1943. Apelul a fost reglementat de art. 282-298, acest lucru fiind posibil prin modificarea Codului în anul 1948, dar aceste dispoziţii au fost abrogate prin Decretul nr. 132 la 19 iunie 1952.

După decembrie 1989, Codul de procedură civilă a suferit o nouă modificare prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Această lege a presupus schimbarea sistemului judiciar existent în momentul adoptării sale, a prefigurat o nouă modificare a Codului, care s-a produs prin Legea nr. 59/1993. Astfel prin această lege s-a reintrodus apelul ca o cale ordinară de atac, astfel fiind reorganizat recursul, fiind modificată competenţa materială. Conform acestei legi, textele legislative au suferit o modificare considerabilă, fiind puse în concordanţă cu noul sistem al căilor de atac, iar altele au fost abrogate. După acea modificare legislativă puteam să observăm faptul că, recursul extraordinar a fost înlocuit, locul său fiind luat de două recursuri speciale, recursul în interesul legii şi recursul în anulare; Astăzi în procedura civilă putem să întâlnim numai un singur tip de recurs, deoarece cadrul legislativ a suferit modificări ulterioare, astăzi, în materie civilă, existând numai recursul în interesul legii. Astfel după cum am precizat anterior, Legea nr. 59/ 1993 a suferit o serie de modificări ce au fost aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 195/2004.

Legea nr. 219/2005 reglementează Codul de procedură civilă aflat în vigoare, prin care se stabileşte, cu modificări şi completări, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi s-a abrogat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001, ultimile modificări fiind aduse prin Legea nr.202/2010.

În raport cu dispoziţiile care reglementează apelul şi anume Codul de procedură civilă art. 282-298, apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare prin care persoana care este parte interesată într-un litigiu, justifică sau este lezată într-un anumit interes, sau, reprezentantul Ministerului Public, procurorul, ajunge la concluzia că hotărârea pronunţată este abuzivă, nelegală şi/sau netemeinică, are datoria de a învesti şi constrânge instanţa de control judiciar, ierarhic superioară aceleia care a pronunţat hotărârea, să motiveze şi să facă cunoscute motivele de nelegalitate sau neteminice, urmând ca în temeiul legii, să se procedeze la rejudecarea cauzei.

Apelul, altfel spus reprezintă calea de atac obişnuită, prin care partea interesată sau procurorul invoca nemulţumiri faţă de hotărârea luată în prima instanţă. Articolul 282 Cod. proc. civ., ne stipulează faptul că: sunt supuse apelului la tribunal hotărârile soluţionate de către judecătorie ca instanţa de fond şi sunt supuse apelului la curtea de apel hotărârile date în primă instanţa de către tribunal. Exceptând situaţia în care s-a intrerupt cursul judecăţii, împotriva finalizărilor se poate face apel decât odată cu fondul. Pe scurt, se indică în modul arătat obiectul apelului şi instanţa de apel.