Investigarea Psiho-Criminalistica a Omorurilor în Serie cu Autor Necunoscut

Capitolul 1. Omul şi criminalistica, ştiinţa studierii infracţiunilor

Nimic nu poate să justifice o apropiere, altfel decât paradoxală, între violenţă şi creativitatea descoperirii ei. Violenţa implică impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forţă şi putere, fiind opusul armoniei afective.

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială, el este produsul împrejurărilor sociale şi are totodată capacitatea de a influenţa şi de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur,izolat, rupt de ceilalţi oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alţii, acţionează împreună cu ei, stabileşte relaţii cu cei din jurul său. Ele se întind de la relaţia de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relaţii tensionate între persoane ori la acţiuni îndreptate împotriva vieţii unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acţiuni sociale care se realizează prin intermediul interacţiunilor interpersonale.

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament şi a comportamentului celorlalţi, încercând să instituie reguli, norme de convieţuire şi de comportare socială, astfel încât să îmbunătăţească tipul de relaţii existente între ei. Evident, ca orice regulă ori normă impusă de nevoile socio-umane , şi acestea prevedeau sancţionarea, pedepsirea acelora care nu le respectau.

Termenul de criminalistică este cunoscut încă din antichitate, provine din limba latină şi a fost conturat în urmă cu un secol, graţie înţelepciunii magistratului şi pedagogului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja aşezate de francezul Alfonso Bertillon şi de englezul Sir Francis Galton. Ea a reprezentat una din primele ştiinţe moderne de graniţă, oferind justiţiei instrumente desprinse din universalitatea cunoştinţelor, fundamentate pe noile descoperiri ştiinţifice, apte să contribuie mai eficient la descoperirea crimei şi criminalului.Criminalistica a fost recunoscută ca una din principalele ştiinţe ale procesului judiciar întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului, identificat prin aceleaşi procedee criminalistice, lucru remarcat de mulţi jurişti reputaţi, dintre care amintim pe Jean Pinatel sau Pierre Fernand Ceccaldi.

1.1. Abordări ale conceptului de criminalistică

Conţinutul noţiunii de criminalistică are mai multe abordări, în accepţiunea unor specialişti în domeniu.“ Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metode, mijloace tehnice şi procedee tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.”

În accepţiunea lui Pierre Fernand Ceccaldi ,, Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a se ajunge la dovedirea ei.”

Este interesant să semnalăm, fie şi numai pentru semnificaţia ei, o opinie destul de raspândită, conform căreia, printre altele, criminalistica ar fi o ARTĂ. Acestei opinii i s-au alăturat : Edmond Locard, Marcel le Clère, Charles E. O’Hara, F.E. Louwage, Frederic Pottecher, Jean Nepote.

Semnificaţia este profundă mai ales pentru practicieni.Această semnificaţie este, credem noi, legată de un permanent rezultat al activităţilor criminalistice, respectiv descoperirea autorilor necunoscuţi.

Cu toate că puţini autori se manifestă deschis în acest sens, putem afirma că de fapt criminalistica a fost creată pentru primul scop al justiţiei, descoperirea autorilor necunoscuţi şi probarea vinovăţiei acestora prin mijloace ştiinţifice.

Pornind de la analiza opiniilor menţionate mai sus şi ţinând totodată cont de alte puncte de vedere, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă despre legităţile procesului creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează în baza cunoaşterii acestor legităţi metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii şi prevenirii faptelor penale.

Din definiţia dată reţinem că obiectul de studiu al criminalisticii este constituit din două părţi componente: cea a legităţilor proceselor de creare şi administrare a materialelor probante şi cea a metodelor şi mijloacelor de investigare criminalistică. Astfel conceput obiectul criminalisticii prezintă importanţă pe două planuri distincte. Pe de o parte subliniază caracterul ştiinţific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea anumitor legităţi fie din domeniul naturii, fie cu caracter social. Nerecunoaşterea acestui aspect provoacă dubii.

Pe de altă parte evidenţiază funcţiile sociale ale ştiinţei în cauză şi anume ale celor de cunoaştere, constructivă şi comunicativă. Plecând de la cunoaşterea legităţilor menţionate la elaborarea şi desăvârşirea metodelor şi mijloacelor de lucru practic de aici la comunicarea acestora prin instruire şi publicitate, criminalistica contribuie la sporirea eficienţei justiţiei penale, la combaterea fenomenului infracţional.