Ius Personarum

INTRODUCERE

În dreptul contemporan persoanele reprezintã subiectele raporturilor juridice. Ca subiecte de drept, oamenii participã la raporturile juridice fie în mod individual, în calitate de persoane fizice, fie organizaţi în calitate de persoane juridice .

Fãrã îndoialã cã nimeni nu va reuşi sã primeascã instituţiile dreptului pozitiv din perspectiva lor realã, atâta vreme cât nu este pe deplin familiarizat cu radãcinile, provenienţa acestora, motivaţia care a adus la apariţia lor, evoluţia şi transformãrile prin care au trecut de-a lungul istoriei oamenii. Tocmai de aceea înţelegerea esenţei conceptelor de persoanã fizicã şi juridicã, reclamã tratarea acestora şi în perspectiva condiţiilor istorice, social-politice ce au contribuit cu adevãrat la conturarea respectivelor instituţii. ST complexã şi bogatã privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şi o contribuţie substanţialã în procesul de apariţie, formare, dezvoltare şi adaptare a reglementãrilor şi instituţiilor juridice, proces complex de bunã seamã, atâta timp cât normele din aceastã perioadã a începuturilor şi relaţiile sociale reglementate erau încã difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, practici religioase etc.

Este foarte clar cã în acest contest nu se poate vorbi despre o datã precisã de naştere a acestui proces, dupã cum nu se poate vorbi nici despre o datã precisã de naştere a dreptului persoanelor.

În tratarea instituţiilor legale de persoanã însã, a ceea ce îndeobşte este numit “Ius Personarum”, s-a adoptat un punct de plecare, de referinţã - aici pãrerile romaniştilor fiind identice, şi anume de la clasificarea fundamentalã a oamenilor - “Summa divisio hominum“ - conform cãreia oamenii erau sau liberi sau sclavi, clasificarea întâlnitã atât în institutele lui Gaius cât mai apoi şi în Institutele lui Justinian.

CAPITOLUL I

Noţiunea de persoanã

Termenul, noţiunea de persoanã se cunoştea şi în dreptul antichitãţii romane, însã accepţiunea termenului era diferitã de cea modernã.

Cuvântul latin “persona” vine pe de o parte de la ”phersum “ ce înseamnã masca pe care o purtau actorii când îşi interpretau rolurile pe scenã. Pe de altã parte, derivatul aceluiaşi cuvânt, verbul “personare“ înseamnã a face sã rãsune, masca fiind deci cea care dãdea vocii actorului o putere mai mare.1

Prin analogie, romanii socoteau cã participanţii la viaţa juridicã a cetãţii joacã deasemenea un rol fiind actori în scena dreptului.

În vechiul drept roman nu oricine putea fi persoanã, nu oricãrui om i se recunoştea posibilitatea de a avea un rol în viaţa juridicã, de a participa, cu alte cuvinte, la raporturile juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.2

Pentru ca cineva sã poatã participa într-un raport juridic ca titular de drepturi şi obligaţii deci sã fie o persoanã trebuia sã aibã capacitate, adicã “aptitudinea generalã şi abstractã de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic”.3

Spre deosebire de actualul sistem social în cadrul cãruia termenul persoanã, luat ca atare, desemneazã omul integritatea însuşirilor sale fizice şi psihice, în societatea romanã, aşa dupã cum se va vedea în capitolul urmãtor, nu orice om era în acelaşi timp şi persoanã.

1St.Cocos-Drept Roman,Bubureşti-1998,pag.86

2VI.Hanga, M.Jacotã-Drept Privat Roman,Bucureşti -1964,pag.105

3I.Ceterchi,I.Criovan-Introducere în teoria generalã a dreptului,Bucureşti-1993,pag.71

CAPITOLUL II

Capacitatea juridicã a persoanei

Conturarea sferei noţiunii de capacitate juridicã în contextul legãturii dintre aceasta şi calitatea de subiect de drept a persoanei, este esenţialã dacã ţinem cont de faptul cã numai cei ce aveau “caput” -capacitate, puteau sã dobândeascã drepturi şi sã-şi asume obligaţii.1

La romani capacitatea nu era un atribut al tuturor,un atribuit de care putea dispune oricine. Pentru a dobândii aceastã capacitate, persoana fizicã -în sensul de fiinţã umanã, trebuia sã îndeplineascã trei condiţii :

- sã aibã calitatea de om liber

- sã fie cetãţean roman

- sã nu fie sub autoritatea lui “pater familias”.

Capacitatea juridicã era împãrţitã în dreptul roman în douã categorii:

-capacitatea de folosinţã

-capacitatea de exerciţiu, doar cã treminologia era puţin diferitã .

Capacitatea de folosinţã din dreptul actual avea drept corespondentã capacitatea de drept, iar capacitatea de exerciţiu, corespunde capacitãţii de fapt din vechiul drept roman. 2