Legitima Apărare

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind răspunderea penală

1.1. Concepţii asupra fundamentului răspunderii penale

Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal1.

Aşa cum se arată în Codul Penal, în Titlul II privind infracţiunea2, între cele trei instituţii fundamentale există o strânsă interdependenţă. Infracţiunea ca faptă periculoasă, interzisă prin norma penală atrage prin săvârşirea ei răspunderea penală, infracţiunea fiind temeiul unic al răspunderii penale (art.17 al. 2 C.Pen.), iar răspunderea penală fără sancţiune ar fi lipsită de obiect. Corelaţia este şi invers, adică pedeapsa, aplicarea acesteia, nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a făptuitorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni3.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă

consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale. Într-adevăr, realizarea ordinii de drept în general, ca şi a ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale.

Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de către marea

majoritate a destinatarilor legii penale a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-şi conformează conduita dispoziţiilor normelor penale săvârşind fapte interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate

1 I. Oancea, în Tratat de drept penal-partea generală,ed. All , Bucuresti,1994, p. 99.

2 C. Mitrache, Drept penal român-partea generală, ed.Sansa SRL, Bucuresti, 2002 p.242.

3 C. Bulai, Drept penal, partea generală, Răspunderea penală, Sancţiunile în dreptul penal,

Universitatea Bucureşti,Bucureşti, 1982, p.6.

şi realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict.

Răspunderea penală apare, cu alte cuvinte, ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de constrângere, raport juridic complex cu drepturi şi obligaţii specifice pentru subiectele participante4.

În acelaşi sens este definită răspunderea penală şi în doctrina penală recentă, ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii5”.

Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict urmează să se stabilească: existenţa faptului care dă naştere răspunderii penale, adică a faptei interzise; sancţiunea corespunzătoare ce urmează să fie aplicată infractorului şi executată de acesta6.

1.2. Evoluţia concepţiilor asupra fundamentului răspunderii penale

Răspunderea penală, în toate timpurile, a avut drept fundament săvârşirea unei infracţiuni, a unei fapte interzise. Răspunderea penală fiind organic legată de concepţia pe care oamenii o aveau asupra noţiunii de infracţiune, în mod normal aceasta a purtat amprenta semnificaţiei ce i se dădea acestei noţiuni.

4 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 419.

5 C. Bulai, Drept penal,ed. Sansa SRL, Bucureşti, 1997, p. 14-17.

6 C. Bulai, Drept penal,ed. Sansa SRL, Bucureşti, 1997, p. 13.

La început, infracţiunea a fost privită ca o simplă faptă materială, antrenând deci o răspundere obiectivă. Odată cu dezvoltarea societăţii, în conţinutul

infracţiunii şi-a găsit loc şi o latură subiectivă, pentru ca în sfârşit să se ajungă la concepţia legalităţii incriminărilor şi la răspunderea subiectivă.

Omul primitiv, lipsit de orice noţiune asupra legilor fizice şi naturale, şi mai ales fiziologice7, vedea în infracţiune „o deviere de la ordinea ideală”8 şi pedepsea pe criminal indiferent dacă acţionase sau nu cu intenţie. De multe ori, lipsa intenţiei de a comite fapta învedera chiar o periculozitate mai mare şi crea o reacţie mai severă. Ceea ce caracteriza acest stadiu de dezvoltare a societăţii era prezumţia generală de răspundere, cu antrenarea răspunderii solidare a membrilor grupului.