Legitima Apărare

INTRODUCERE

Consideraţii generale privind cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei

Caracterul infracţional al unei fapte este în doctrina penală definit ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii” .

Prin urmare, pentru ca o faptă să constituie infracţiune, deci să aibă caracter penal, ea trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei trăsături esenţiale:

- să fie prevăzută de legea penală, prin descrierea tuturor elementelor ce caracterizează latura sa obiectivă;

- să fie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni;

- să prezinte, prin elementele ei obiective şi subiective, pericolul social al unei infracţiuni.

Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei ar putea fi, aşadar, definite ca fiind acele stări, împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.

În principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca efectele lor să opereze practic, este necesar ca existenţa stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor respective să fie constatată de organele judiciare. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 alin.1 lit. e Cod Procedura Penală) şi poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal.

Majoritatea împrejurărilor care înlătură caracterul penal al faptei exclud existenţa vinovăţiei pentru fapta prevăzută de legea penală. Or, lipsa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii face ca fapta să nu fie infracţiune.

Legitima apărare şi starea de necesitate nu exclud vinovăţia, dar legea consideră justificate (legitime), faptele comise în aceste împrejurări. De aceea legitima apărare şi starea de necesitate mai sunt denumite şi cauze justificative.

Prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit şi răspunderea penală. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau cu înlocuirea răspunderii penale. În aceste din urmă cazuri există infracţiune, fapta săvârşită are caracter penal, însă, din consideraţii de politică penală această răspundere este fie înlăturată, fie înlocuită cu o altă formă de răspundere, în condiţiile legii. Tot astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de nepedepsire (generale sau speciale) deoarece în cazul celor din urmă există infracţiune şi răspundere penală, numai că din raţiuni legate de lupta împotriva infracţiunilor, prin voinţa legii, infractorul este exonerat de pedeapsă.

Trebuie subliniat că împărţirea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei după trăsăturile esenţiale asupra cărora se răsfrâng are un caracter relativ şi este fără semnificaţie sub raportul consecinţelor juridice, deoarece toate aceste cauze numai în mod preponderent se răsfrâng asupra unei trăsături sau a alteia, căci, în realitate, prin intermediul acesteia, ele influenţează indirect şi existenţa celorlalte. Când o cauză de înlăturare a caracterului penal se întemeiază pe o dispoziţie de lege care, într-o anumită situaţie, consideră că fapta nu mai prezintă pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, implică direct ca în această situaţie fapta respectivă nu mai este incriminată şi deci nu este prevăzută de lege, iar săvârşirea ei nu mai poate fi socotită ca fiind efectuată cu vinovăţie.

Tot astfel, prezenţa unei cauze care, în principal, exclude vinovăţia, face să lipsească şi pericolul social, deoarece o faptă săvârşită fără vinovăţie poate fi vătămătoare sub aspectul material, dar, întrucât nu exprimă o poziţie negativă conştientă faţă de valorile sociale protejate de lege, nu este şi socialmente periculoasă.

De asemenea, existenţa unei cauze care face ca fapta să nu fie prevăzută de legea penală impune concluzia că acea faptă nu prezintă pericolul social specific unei infracţiuni şi nici nu este săvârşită cu vinovăţie, căci intenţia şi culpa - în accepţiunea dreptului penal - nu pot fi raportate decât la fapte care potrivit legii, constituie infracţiuni .

Motivaţia alegerii temei “legitima apărare”

În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora.

Gradul de pericol social concret al infracţiunii, poate fi influenţat de unele trăsături de fapt – stări, situaţii, împrejurări, întâmplări – care au însoţit săvârşirea infracţiunii şi au creat ambianţa faptică, de o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, în care s-a comis fapta. Deşi sunt extrinseci conţinutului concret, ele sunt legate într-un fel sau altul, de elementele ce alcătuiesc esenţialul şi astfel contribuie la caracterizarea acestora. În urmare, pentru a se cunoaşte gravitatea reală a faptei, este necesar să se cerceteze conţinutul concret al faptei, adică acţiunea, inacţiunea, mijloacele folosite, urmarea imediată, cât şi felul în care au fost realizate elementele constitutive ale infracţiunii, mai exact acele elemente intrinseci, care individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte fapte concrete de acelaşi tip.

Fiecare societate umană se caracterizează prin – complexitatea şi diversitatea relaţiilor sociale existente în ea. Iar, deseori în cadrul acestor relaţii se pot ivi anumite situaţii de conflict generate de însuşi instinctele omeneşti şi necesităţile primare.