Libera circulație a capitalurilor

I.INTRODUCERE

“Va veni o zi când nu vor mai fi în Europa alte câmpuri de luptă decât un mare spaţiu unificat, deschis comerţului şi spiritelor receptive faţă de idei (...). Va veni o zi când tu Franţa, tu Italia, tu Germania, tu Anglia şi voi toate naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi individualitatea glorioasă,vă veţi reuni strâns într-o entitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană.”

Victor Hugo - Congresul Păcii, Paris, 21 august 1849

După extinderea Uniunii Europene la 27 de State Membre, Piaţa Internă este un spaţiu de aproximativ jumătate de miliard de locuitori şi 20 de milioanede întreprinderi, care se bucură de drepturile de liberă circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Piaţa Internă este unul dintre fundamentele cooperării în Uniunea Europeană şi se compune din toate statele membre UE şi ţările Zonei Economice Europene (Norvegia, Islanda şi Liechtenstein). Uniunea Europeană a încheiat acorduri şi cu alte ţări, astfel încât libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se aplică, în parte, şi acestora. Totuşi, deciziile privitoare la Piaţa Internă sunt luate exclusive de statele membre UE. Legislaţia referitoare la Piaţa Internă afectează aproape toate domeniile conectate cu libertatea de mişcare, precum protecţia consumatorilor şi a mediului, dreptul de a munci în altă ţară, siguranţa produselor şi licitaţiile publice. Toate persoanele, fizice sau juridice, care îşi exercită dreptul la libera circulaţie sunt tratate egal pe tot teritoriul UE. Spre exemplu, Suedia nu poate impozita diferit o firmă franceză faţă de o firmă suedeză, dacă ambele îşi desfăşoară activitatea în respectiva ţară, după cum nici o firmă suedeză nu-şi poate salariza diferit angajaţii suedezi, faţă de angajaţii de alte naţionalităţi europene. Principiul de bază al Pieţei Interne este libera circulaţie. Esenţa celor patru libertăţi – circulaţia bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor – constă în faptul că toate barierele care s-ar opune liberei circulaţii au fost interzise. Totuşi, există excepţii de la acest principiu, iar guvernele au dreptul dea limita sau de a suspenda importul de produse dacă acestea pun în pericol mediul înconjurător, interesele consumatorilor sau viaţa şi sănătatea oamenilor, animalelor sau plantelor.

II ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL LIBEREI CIRCULAŢII A CAPITALURILOR

2.1. Plăţile curente

Distincţia dintre plăţile curente şi circulaţia capitalurilor este dificil de realizat. Astfel, plăţile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de răspundere civilă sunt plăţi curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viaţă reprezintă o mişcare de capital.

După expirarea perioadei de tranziţie prevăzută de directiva 88/361/CEE, plăţile curente au devenit libere. O efectivă liberalizare a circulaţiei mărfurilor şi serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operaţiuni. Tratatul de la Maastricht consfinţeşte liberalizarea, realizată prin faptul că art.562 al Tratatului de la Roma dispune de acum înainte că restricţiile impuse plăţilor dintre statele membre sunt interzise, ca şi acelea dintre statele membre şi statele terţe. Sunt, de asemenea, libere de orice restricţie, plăţile curente dintre statele semnatare ale tratatului privind Spaţiul Economic European.

2.2.Mişcările de capitaluri

2.2.1. Raporturile dintre libera circulaţie a capitalurilor şi libertăţile de stabilire şi de prestare a serviciilor

Exercitarea libertăţilor de stabilire şi de prestare a serviciilor presupune o liberalizare prealabilă a anumitor deplasări de capitaluri. Astfel, libertatea de stabilire postulează unui investitor comunitar de a avea participaţii într-o societate stabilită într-un alt stat membru sau de a creea o filială. Este, de asemenea, cazul liberei prestaţii a serviciilor în cazul sectoarelor sensibile, bancar şi al asigurărilor, care presupune o liberalizare a capitalurilor pe termen scurt (hot money) şi transferuri pentru executarea contractelor de asigurare. Pentru liberalizarea progresivă a circulaţiei capitalurilor dintre statele membre au fost necesare 3 directive: Prima este cea din 11 martie 1960, uşor modificată în anul 1962 (Directiva din 18 decembrie 1962, JOCE, L.49, 22 ianuarie 1963). Acesta a repartizat mişcările de capitaluri într-o anexă prevăzând 4 grade de liberalizare diferite. În acest fel, liberalizarea a fost necondiţionată pentru investiţiile directe legate de dreptul de stabilire.

A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986. Acestă directivă liberaliza, în special creditele pe termen lung, legate de operaţiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Veritabila liberalizare a venit odată cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1987, care liberaliza mai ales mişcările pe termen scurt. Prezentată într-un mod foarte schematic, Directiva din 24 iunie 1988 lasă statelor membre libertatea de a lua măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar dacă ele puteau avea consecinţe asupra operaţiunilor de capitaluri efectuate de instituţiile de credit cu nerezidenţi. Directiva mai permitea măsuri de control administrativ, mai ales pentru a se împiedica fraudele fiscale, sau pentru a se face respectate regulile prudenţiale în sistemul bancar, sau în scopuri statistice.