Mărturia Mincinoasă

Introducere

Justiţia, în relaţia cu echitatea, se dovedeşte a fi un principiu de coordonare dintre fiinţele subiective. De altfel, latinescul justiţia înseamnă dreptate, conturându-se cu timpul în două sensuri fundamentale, ce ar trebui să fie confluente: ca expresie a unei aprecieri morale şi ca activitate a organelor judiciare. Sensul moral al justiţiei desemnează ideea de dreptate, ca „aprecierea unor acţiuni umane în raport cu un deziderat social, spunându-se că acţiunea este dreaptă sau nedreaptă, sau că este menită să realizeze dreptatea socială sau este împotriva acestei dreptăţi ”.

Noţiunea de „drept”, ca şi noţiunea de „justiţie”, au generat numeroase şi însemnate discuţii în care, cea din urmă este considerată uneori ca fiind sinonim sau echivalent al dreptului, iar alteori un element distinct de acesta şi superior. Justiţia, sub un anumit aspect, constă în conformarea la o lege, deşi pe de altă parte, se afirmă că legea trebuie să fie conformă cu justiţia. Legea care se recunoaşte, pe de o parte, ca un criteriu al justului şi injustului, poate fi la rândul său – şi prin aceasta ea apare mai mult ca un fapt de ordine empirică – supusă unei judecăţi de acelaşi fel.

Totodată, într-un anumit sens, justiţia se confundă cu juridicitatea şi deci cu dreptul, întrucât formal, dreptul este întotdeauna „juşti et injuşti regulă”. Se ştie în acelaşi timp că între justiţie şi drept există posibilitatea unei antiteze, deoarece o dată oarecare a experienţei juridice poate să intre în conflict cu exigenţa absolută căreia îi dă expresie o normă a dreptului.

Aceasta explică posibilitatea adoptării unor norme contrare cerinţelor obiective, în contradicţie cu esenţa de echitate a justiţiei. Pentru a satisface aceste criterii, justiţia urmează să recunoască integral personalitatea fiecăruia, privită obiectiv, printr-o depăşire a conştiinţei particulare „egoiste” şi realizarea ecuaţiei ideale între sine şi altul. O analiză atentă a fenomenologiei juridice ne ajută să înţelegem că, criteriul echităţii justiţiei se traduce printr-o exigentă categorie determinată, care nu se mulţumeşte cu o relaţie intersubiectivă oarecare, bazată numai pe recunoaştere parţială defectuoasă sau greşită, supusă la limitări şi deviaţii empirice şi contingente, ci impune recunoaşterea egală a drepturilor şi obligaţiilor subiectului în toate interferenţele posibile cu celelalte subiecte. Justiţia, în această expresie sintetică de acţiune echitabilă, obligă ca orice subiect să fie recunoscut şi tratat de oricare altul ca un principiu fundamental al propriilor sale acte.

Egalitatea în faţa justiţiei este un drept fundamental al omului. De altfel, justiţia nu se poate concepe – în viziunea echităţii – decât ca o sinteză sau o rezultantă a dreptului egal al celor ce iau parte la ea şi presupune, prin urmare, ca un fundament al său, înţelegerea acestui drept, precum şi faptul că nimeni nu poate renega obligaţiile asumate. De aceea, dreptul trebuie înţeles nu ca o totalitate oarecare de reguli de conduită, ci ca un ansamblu de norme, instituite sau sancţionate de stat, ale căror sensuri şi finalităţi majore le constituie echitatea şi justiţia.

Dreptul penal îşi aduce şi el contribuţia la ocrotirea acestei valori sociale deosebit de importante care este justiţia. Pentru prevenirea şi reprimarea infracţiunilor, politica penală apelează la instrumente specifice, chiar dacă unele dintre acestea nu au, în mod firesc, un specific penal: educaţia etică şi juridică în familie, şcoală şi la locul de muncă, activitatea de popularizarea legilor, a normelor de conduită socială, sancţionarea fermă şi reeducarea celor ce comit infracţiuni.

Capitolul I –Noţiuni generale

1.1 Explicaţii preliminare şi succinte precizări terminologice

Mărturia mincinoasă sau în latina "falsitas în judicio" este "fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinara sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat" este incriminata prin dispoziţiile cuprinse în art. 260 din codul penal

Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârşită în mod corespunzător de către expert sau interpret.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la soluţionarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor şi de probitatea celor care concura la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiţiei.

Faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei prezintă un pericol social ridicat şi un serios obstacol pentru desfăşurarea normală a activităţii organelor însărcinate cu înfăptuirea justiţiei . Din punct de vedere al calificării de grup, aceste fapte constituie o subdiviziune în complexul grupului de infracţiuni ce fac obiectul reglementărilor cuprinse în titlul VI intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege” .

Denumirea generică de „infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei” reflectă calificarea de ansamblu a acestor fapte şi se răsfrânge ca o caracteristică asupra fiecărei infracţiuni în parte. Pe de altă parte, dată fiind omogenitatea în esenţă a infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei – determinată în primul rând, de unitatea valorii sociale ocrotite-, aceste fapte nu sunt subdivizate în raport cu aspectele speciale ale valorii sociale protejate .