Modurile de Schimbare a Numelui Persoanei Fizice pe Cale Administrativă

CAPITOLUL 1

SCURT ISTORIC PRIVIND NUMELE

1.1 Evoluţia legislativă

Este necesar ca orice persoană fizică să aibă un nume care să fie determinat de o anumită cerinţă socială. Această necesitate decurge din nevoia de identificare a oamenilor în cadrul societăţii.

Dacă în Grecia Antică sistemul era foarte simplu întrucat persoanele aveau nume unic precum: Selon, Demostene, Pericle, la români era compus din trei elemente de valoare, precum: nomen sau nomengentile, ce era elementul comun tuturor membrilor aceleiaşi ginte; praenomen, reprezenta al doilea element cu ajutorul căruia se identificau între ei membrii aceleiaşi ginte; cognomenul este cel de-al treilea element care înseamna porecla.

După caderea Imperiului Roman s-a renuntat la acest sistem si s-a adoptat numele sfinţilor, însa fiind insuficient s-a revenit la sistemul numelui patronimic precedat de un prenume.

În România conform Regulamentului Organic orice persoană trebuia să aibă un nume dublu compus dintr-un prenume şi un nume.

Primul act normativ care reglementează probleme referitoare la numele persoanei fizice este Legea asupra numelui, nr. 18 din martie 1985, în care se prevedea că: nu este permis nimanui de a purta alt nume patronimic decât acela cu care este înscris în actele de stare civilă; locuitorii români, săteni, care nu au nume patronimic işi vor putea forma unul, cu numele de botez al tatălui lor, la care se adaugă una din terminaţiile care sunt în datina ţarii, cum ar fi “escu” sau “eanu”, de natură a diferenţia numele de prenume; femeia măritată ia numele patronimic al soţului şi îl pierde prin divorţ; schimbarea numelui pe cale administrativă se aprobă de Consiliul de Miniştri şi operează cu deplin drept şi asupra soţiei şi copiilor.

Legea nr. 18 a fost abrogată odată cu apariţia Legii nr. 72 din aprilie 1936 în care se prevedea că: ia numele de familie al tatălui copilul legitim. Copilul nelegitim, dar recunoscut ia numele de familie al mamei.

O alta prevedere importantă era aceea că femeia căsătorită putea adăuga alături de numele

soţului şi numele propriu de familie.

Ulterior şi-au făcut apariţia şi alte reglementări în domeniu, după cum urmează: Legea nr. 29 din ianuarie 1942, care prevedea că: aprobarea de redobândire a numelui se dă de către judecătorie; Legea nr. 29 din ianuarie 1942, care prevedea că: beneficiul redobândirii numelui aparţine numai românilor; Legea nr. 26 din 1944, care prevedea în mod expres că: hotărârea judecătoriei prin care se încredinţează redobândirea numelui se publică sub formă de tabel de Ministerul Justiţiei în Buletinul Oficial şi numai după publicare persoana în cauză poartă numele redobândit; Legea nr. 646 din 14.08.1945 abrogă Legea nr. 72 din 1936 şi păstrează regulile anterioare referitoare la dobândirea numelui de familie prin efectul legii, iar schimbarea numelui pe cale administrativă se aprobă de Ministrul Justiţiei având efecte asupra soţiei şi copiilor; Decretul nr. 54 din 10.02.1949, prin care se dă dreptul la schimbarea numelui pe cale administrativă nu numai a numelui de familie, ci şi a prenumelui; Decretul nr. 272 din 30.12.1950, de la apariţia căruia actele de stare civilă se desfăşoară sub conducerea, îndrumarea şi controlul Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.), prin Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.); Decretul nr. 273 din 30.12.1950, referitor la schimabarea de nume, prevedea că: schimbarea numelui pe cale administrativă se încuviinţeaza de către M.A.I. prin D.G.M. şi nu produce efecte asupra soţiei şi copiilor; Decretul nr. 182 din 19.10.1951, prin care se creează Institutia Înfierii, care de fapt este o adopţiune care produce toate efectele filiaţiei fireşti; Codul Familie, intrat în vigoare la data de 1.02.1954; Decretul nr. 957 din 1968 cu privire la nume; O.G. nr. 41 din 2003, privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,1 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 323 din 2003.2

Din cele relatate anterior deducem că prin intermediul numelui identificăm persoana fizică şi o individualizăm pe aceasta în raporturile juridice.

Din punct de vedere al dreptului civil se disting trei elemente esenţiale care permit identificarea unei persoane fizice: numele – este cel care o desemnează; domiciliul – reprezintă poziţia geografică în care se află; starea civilă – stabileşte identitatea juridică şi constituie premisa înregistrării sale prin actele de stare civilă.

În conformitate cu art. 1 din Legea 119 din 16.10.1996, cu privire la actele de stare civilă,3 dovada tuturor acestor evenimente şi activităţi referitoare la starea civilă a persoanei fizice, se face prin înscrisuri autentice, numite acte de stare civilă, atât în interesul statului cât şi al persoanei.

Elementele care formează starea civilă a unei persoane constituie un tot şi face ca statutul civil al acesteia să fie unic si indivizibil, iar potrivit unei opinii, raportul dintre statut şi persoană este similar celui dintre corp şi umbra sa.1