Naționalitatea Persoanei Juridice în Dreptul Internațional Privat

Introducere

La etapa actuală se conturează tot mai mult problema determinării naţionalităţii persoanei juridice. De aceea practica judiciară internaţională impune delimitarea persoanei juridice străine de cele naţionale prin intermediul anumitor criterii.

Naţionalitatea persoanei juridice reprezintă apartenenţa acestuia la un stat şi respectiv, o plasează în sistemul de drept al acestuia.

Factorul principal pentru stabilirea statutului persoanei juridice străine în Dreptul Internaţional Privat este acea condiţie care acţionează asupra acestora prin intermediul a două sisteme regulatorii:

Primul sistem este – sistemul dreptului naţional - al statului în care s-a constituit persoana juridică.

Al doilea sistem este – sistemul dreptului teritorial - care redă teritoriul în care persoana juridică îşi desfăşoară sau presupune că îşi va desfăşura activitatea.

În afară de aceasta determinând apartenenţa persoanei juridice la un stat sau altul este necesar de a controla conţinutul normelor juridice materiale, care au menirea de a regula statutul persoanei juridice :

- instituirea şi dizolvarea persoanei juridice;

- limitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, etc.

Între naţionalitatea persoanelor juridice şi cetăţenia persoanei fizice nu există o identitate perfectă şi nu produce aceleaşi consecinţe juridice pe care le produce cetăţenia persoanei fizice. Naţionalitatea persoanei juridice interesează şi pentru a şti ce stat are calitatea să-i ocrotească drepturile pe cale diplomatică,

Consider că lucrarea va avea o nuanţă de originalitate graţie faptului că la baza ei se află nu numai cercetarea multiplelor lucrări bibliografice, ci şi unele publicaţii periodice şi studierea legislaţiei în vigoare.

Obiectivele puse în faţă la începutul studierii temei date a fost următoarele:

1) în primul rând teza va constitui o sinteză a cercetărilor efectuate până în prezent în problema sus-menţionată, a diverselor opinii ale specialiştilor referitor la subiectul anunţat;

2) reflectarea datelor generale despre persoanele juridice;

3) accentuarea specificului acestui gen de subiect al dreptului internaţional public şi privat.

Având în vedere că în literatura de specialitate există păreri conform cărora noţiunea de naţionalitate nu poate fi aplicată persoanelor juridice. Deşi utilizată, noţiunea dată se aplică numai pentru determinarea apartenenţei acesteia la sistemul de drept al unui anumit stat.

Conceptul de naţionalitate este suficient de determinat pentru a se constitui într-o instituţie juridică de sine stătătoare, cu funcţionalitate şi importanţă practică incontestabilă, deoarece eu consider că unii autori ai literaturii de specialitate ne confirmă faptul că, prin intermediul criteriilor sale se individualizează noţiunea de naţionalitate pentru persoanele juridice după cum aceasta (naţionalitatea) interesează conflictul mobil de legi ori condiţia juridică a persoanei juridice.

Problema determinării naţionalităţii interesează mai ales când există mai multe elemente de extraneitate privind persoana juridică, de exemplu când locul constituirii şi cel al sediului social sunt în ţări diferite, fiecare putând duce, conform legislaţiei statelor respective, la determinarea unei alte naţionalităţi a acelei persoane juridice. Aşadar în cazul persoanelor juridice este posibil ca, potrivit legii forului, să i se atribuie, o naţionalitate străină, în raport de criteriul prevăzut pentru determinarea naţionalităţii acesteia.

Capitolul I

Noţiunea şi importanţa persoanei juridice în dreptul internaţional privat

Secţiunea 1.1. Noţiunea de naţionalitate a persoanei juridice

Persoana juridică ca subiect de drept, este o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau din asocierea altor persoane juridice, în condiţiile stabilite de lege, care participă în numele său la raporturi juridice, ca subiect de drept distinct, având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct, îndreptat spre atingerea unui scop determinat în acord cu interesul obştesc.

Profesorul Mircea Djuvara aprecia că este de esenţa persoanei juridice reunirea într-o colectivitate de oameni care, în vederea atingerii unui anumit scop, pun în comun un anumit capital şi activitatea lor.

În doctrină, este utilizată, în scopul desemnării persoanei juridice şi sintagma „persoană morală”. Utilizarea termenului „moral”, aparent, creează confuzie, părând a fi opus termenului „juridic”. Dimpotrivă, persoana morală reprezintă un fenomen juridic şi nu unul moral, ea fiind creaţia voinţei umane şi nu un dat natural. Această noţiune nu era cunoscută, în dreptul roman şi nici în dreptul vechi. Utilizarea ei este legată, de reglementările juridice, ale societăţilor comerciale, din secolul al XIX-lea.

Chiar şi utilizarea expresiei „persoană juridică” este de natură a crea confuzii.

S-ar putea spune că numai persoanei juridice i-ar fi atribuită, de către dreptul obiectiv, personalitate juridică şi că persoana fizică ar dobândi personalitate juridică, în virtutea calităţii sale, de entitate fizică. Or, acest raţionament nu este corect, întrucât ambele categorii de subiecte de drept dobândesc personalitate juridică, numai în temeiul dispoziţiilor legale.