Ordonanța președințială

Conform unei teorii , originea ordonanței președințiale s-a afla în ius vocatio ab torto din Legea celor XII table (anul 449 î.e.n), ius vocatio fiind o creație a edictelor pretoriene, în baza cărora persoana interesată să obțină concursul justiției aducea pârâtul de guler „cu gâtul sucit” - torto collo - în fața judecătorului .

Potrivit unei alte teorii , ordonanța președințială și-ar avea originea în cutuma clameur de harp, apărut la început în Normandia și răspândit apoi în tot Regatul Franței. Intervenția urgentă a justiției era determinată de strigătul puternic pe care reclamantul amenințat în persoana ori avutul său îl scotea în public, cerând verbal ajutorul justiției, ceea ce avea rolul de citare și prezentare urgentă în fața judecătorului. Cutuma normandă dispunea în art. 54 - 58 două condiții pentru a se putea uza de chemarea haro, și anume: existența unui pericol iminent și provizoratul măsurilor luate . Clameur de haro își are deci originea întrun apel la Rollo Robert I Hrolf, cunoscut și sub numele de Rou, primul duce al Normandiei, fondatorul viking al dinastiei normande, în anul 911.

În privința domeniului de aplicare, obiceiul a fost utilizat atât în materie penală, când la strigătul victimei toți oameni din preajmă trebuiau să îi sară în ajutor, protejându-l pe cel nevinovat și pedepsindu-l pe cel vinovat, ajungându-se ca în secolul al XVI - lea să fie aproape necunoscut, cât și în materie civilă, mai ales în privința posesiei bunurilor imobile, dar s-a extins și la rente, servicii, servituți, construcții, francize etc. .

Dacă acțiunea devenea petitorie, reclamentul trebuia să ia calea acțiunii ordinare. În privința persoanelor, clameur de haro era aplicat între persoanele ce trăiau în ținuturile Normandiei, indiferent dacă erau originare din acele ținuturi, dar, în schimb, nu se aplica între normanzii ce se aflau în străinătate.

Procedura propriu - zisă se demara de partea vătămată, denumită „criant”, care mergea în genunchi, cu mâinile împreunate și capul gol, spunând, în prezența a doi martori: Haro! Haro! Haro! A l'aide, mon Prince, on me fait tort! (Haro! Haro! Haro! Vino în ajutorul meu, Prințul meu, am fost nedreptățit!).

Gălăgia provocată de reclamant avea valoare de citație verbală. Atunci, pretinsul răufăcător trebuia să înceteze imediat fapta sa, până când Curtea Regală hotăra dacă clameur de haro a fost invocat în mod corect sau nu. Dacă pârâtul nu înceta imediat fapta sa, acesta era amendat, chiar dacă ulterior Curtea ar fi constatat că nu a comis nici un abuz; ordinul era unul temporar, reclamantul având îndatorirea de a aduce ulterior problema în fața justiției, unde ordinul putea fi infirmat ori confirmat.

Dar dacă clameur de haro se invoca în mod incorect, atunci presupusa victimă era, de asemenea, amendată, pentru sfidarea Curții Regale. Dacă procedura debuta simplu, printr-un unic strigăt haro, după ce părțile intrau în plasa ei, suportau cheltuieli foarte mari, chiar dacă se împăcau. Singurii care erau mulțumiți de această procedură erau avocații, care se îmbogățeau întratât, încât se ajunsese ca nobilii să se bucure dacă reușeau să își mărite fiicele cu vreun avocat ori cu fiul unui avocat.

Prima dată clameur de haro ar fi fost utilizat în anul 1087, la funeraliile regelui Wiliam I Cuceritorul, duce de Normandia și rege al Angliei, când înmormântarea acestuia la Abația Sfântul Ștefan de Caen a fost întreruptă de un om sărac din Caen, ce a spus că terenul pe care era construită biserica era proprietate lui din vremuri vechi, astfel că fiul defunctului i-a plătit reclamantului 100 kg argint .

În sfârșit, conform celei mai veridice teorii, originea ordonanței președințiale, se află în Edictul din ianuarie 1685 asupra administrației justiției de la Châtelet din Paris , în care a fost prevăzută pentru prima oară. Obiceiul a fost aplicat în Franța până la Revoluție. După Revoluția franceză din anul 1789, Legea din 11 februarie 1791 a reglementat ordonanța președințială în art. 2, iar aceasta a fost prevăzută în art. 806 - 811 din Codul de procedură civilă francez, din anul 1806, de unde a fost preluată la noi în anul 1900. În prezent, Codul de procedură civilă francez, reglementează ordonanța președințială, în art. 484 - 492.

În țara noastră, instituția juridică a ordonanței președințiale nu a fost preluată de redactorii Codului de procedură civilă din anul 1865, aceștia socotind-o neimportantă și inutilă, fiind introdusă în art. 66 bis abia odată cu modificarea Codului de procedură civilă prin Decretul nr. 1228/1900. Nici Codul de procedură civilă din Transilvania (Legea nr. 1/1911, pusă în aplicare prin Legea nr. 54/1912) nu a cunoscut instituția ordonanței președințiale.

Dacă la începuturile sale, în dreptul francez, ordonanța președințială era folosită de președintele instanței exclusiv pentru ordonarea unor măsuri grabnice de înlăturare a piedicilor ivite în cale executării silite a hotărârilor judecătorești civile, în decursul timpului prerogativele judecătorului s-au lărgit considerabil, acesta fiind îndreptățit să dispună luarea unor măsuri urgente și în alte domenii decât executarea silită .

Codul civil francez din anul 1806 a prevăzut ordonanța președințială în două feluri, astfel :

a. ordonanța de referat, care se da de președintele instanței după citarea părților pe bază de referat scris întocmit de organul de executare a unei hotărâri, cu privire la piedicile întâlnite, sau a unui referat scris întocmit de partea care întâmpina probleme cu ocazia valorificării dreptului ;

b. ordonanța la cerere, care se da de președintele instanței fără știrea adversarului și în lipsa oricăror dezbateri.

În dreptul francez, ordonanța președințială reprezintă decizia judecătorului unic ce poate avea caracter jurisdicțional contencios sau grațios ori caracterul unei proceduri de administrație judicară, având o diversitate de obiecte.

Cu privire la ordonanța de referat, aceasta reprezintă decizia provizorie care nu are autoritate de lucru judecat asupra principalului, dar nici nu poate să fie modificată ori anulată decât în circumstanțe noi, este dată la cererea unei părți, în situațiile în care legea îi conferă unui judecător, care nu a fost sesizat cu fondul litigiului, respectiv cu principalul, puterea de a ordona măsuri necesare și imediate .

În literatura de specialitate se vorbește despre ordonanțele cunoscute în dreptul francez ca „ordonnances sur requête” , care nu sunt date în contradictoriu și nu au autoritate de lucru judecat, precum și de ordonanțele de referat, care constituie adevărate judecăți litigioase date în contradictoriu între părți și au autoritate de lucru judecat, pe care și-o conservă până la judecarea fondului.în dreptul român, ordonanța președințială a fost preluată din Codul de procedură civilă francez, de redactorii Codului de procedură civilă din anul 1865, deoarece pe atunci aceasta avea un caracter limitat, accentul fiind pus pe conservarea dreptului, considerată ca fiind de esența acestei instituții juridice. Sfera restrânsă a măsurilor conservatorii care puteau să fie luate la început pe calea ordonanței președințiale a fost lărgită prin modificare adusă Codului de procedură civilă prin Legea nr. 394/1943.

Legiuitorul român nu a mai prevăzut diferit ordonanța președințială de referat, care se dă cu citarea părților, de ordonanța președințială la cererea, care se dă fără citarea părților, dar, chiar dacă, a prevăzut un unic tip de ordonanță președințială, acesta putea fi dată cu sau fără citarea părților. Ordonanța președințială era denumită în limbajul judiciar curent ca ordonanță de referat sau procedura refere-ului, pentru a se distinge de alte categorii de ordonanțe președințiale date de președinte de obicei în materie necontencioasă.

Drept urmare, a modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948, dându-li-se textelor o nouă numerotare, ordonanța președințială a fost prevăzută prin art. 581 - 582, texte ce au fost modificate ulterior prin Decretul nr. 132/1952. După evenimentele din anul 1989, prevederile art. 581 - 582 au fost modificate și completate prin Legea nr. 59/1993 și prin O.U.G nr. 138/2000 .

În prezent, Noul Cod de procedură civilă prevede amplu ordonanța președințială, în Cartea a VI-a, denumită ,,Proceduri speciale”, Titlul VI denumit „Procedura ordonanței președințiale”, în art. 996 - 1001.