Persoană adultă fără adăpost

REZUMAT

Cine sunt persoanele adulte fără adăpost? Cum au ajuns să traiască în stradă și cum supraviețuiesc? Care sunt nevoile lor? Ce se poate face pentru ele? Acestea sunt întrebările la care dorește să găsească un răspuns prezenta lucrare, adecvat timpului și contextului social al municipiului Focșani.

Fenomenul etichetării și culpabilizării lor de către opinia publică este frecvent, fiind binecunoscut și deseori utilizat termenul de boschetar, iar aceasta se datorează în primul rând faptului că se încercă delimitarea de responsabilitatea implicării și acordării ajutorului necesar pentru a depăși situația în care aceste persoane se află.

Problematica socială ridicată de fenomenul Persoanelor Adulte Fără Adăpost (P.A.F.A.) este cu atât mai complexă într-o societate care respinge și nu acceptă această categorie socială marginală, fără casă și acte, fără identitate socială, față de care există doar o atitudine de excludere.

Până spre sfârșitul anilor ‘90, autoritățile din România nu acceptau, în mod oficial, existența acestei cateogorii de persoane, fiind ignorate de sistemul de protecție socială și marcate de un total vid legislativ - nu existau prevederi legale țintite pentru ajutorarea lor.

În anii 2000, s-au făcut pași importanți pentru recunoașterea realității situatiei persoanelor adulte fără adăpost. Societatea românească a găsit un răspuns pentru integrarea acestora, inițiind un tip de serviciu social adaptat nevoilor lor, protejat legal, respectând principiul demnitații umane: adăposturile de noapte, prin care se oferă condiții minime pentru asigurarea supraviețuirii celor mai defavorizate dintre toate persoanele aflate în dificultate - persoanele adulte fără adăpost.

În acest context, prezenta lucrare urmărește:

- abordarea teoretică a subiectului de interes și trecerea în revistă a principalelor cercetari realizate în domeniu;

- prezentarea modalitaților prin care persoanele adulte fără adăpost de pe raza municipiului Focșani supraviețuiesc;

- inventarierea, la nivelul comunitații locale Focșani, a programelor de protecție socială de stat sau private, care furnizeară servicii sociale persoanelor adulte fără adăpost, asigurând: hrană, adăpost, îngrijire medicală, asistență socială, servicii necesare pentru garantarea supraviețuirii și reintegrării sociale a P.A.F.A.

CAPITOLUL I: Delimitări conceptuale și specificul vieții în stradă

1.1. Definiții

Definirea categoriei de persoane adulte fără adăpost este dificil de realizat, datorită relativei noutății a domeniului. În literatura de specialitate în limba engleză, este folosit conceptul de homeless, iar fenomenul este denumit homelessness, cu referire la lipsa de adăpost.

Termenul de boschetar (persoană care doarme în boscheți) este specific limbajului comun în limba română, fiind utilizat, prin autoreferire, chiar de persoanele fără adăpost. Acest termen are sens periorativ, făcând referire directă la faptul că aceste persoane dorm sub cerul liber, în boscheți, ducând o existență marginală. Termenul are un puternic sens negativ, de stigmatizare a persoanelor cărora le este atribuit.

În text, am utilizat abrevierea de P.A.F.A., pentu expresia Persoană Adultă Fără Adăpost, care este dificil de utilizat datorită dimensiunii sale. Termenul este folosit pentru a desemna atât o persoană adultă fără adăpost cât și mai multe persoane adulte fără adăpost, în funcție de context, în acest fel P.A.F.A. făcând referire la întreaga problematică ridicată de populația de persoane adulte fără adăpost.

Expresia „fără adăpost" este, aparent, foarte clară. Din perspectiva locuirii, se pot utiliza accepțiuni diferite ale conceptului. Absența locuinței sau a unei locuințe adecvate și permanente este elementul definitoriu care generează consens la nivel european (Anexa 1 - ETHOS - Tipologia Europeană a Lipsei de Adăpost și a Excluderii de la o Locuință), la care se poate adăuga și absența relațiilor sociale.

Este evidentă relația dintre sărăcie - locuire și excludere, mai ales pentru persoanele lipsite de resurse sociale. Lipsa unui venit stabil și mai ales un număr foarte restrâns de relații sociale, în conjunctura crizei economice actuale și a competiției pe piața liberă a muncii, mențin P.A.F.A. în situația de dificultate.

În mod frecvent în definiții se utilizează una din următoarele patru premise eronate (Badea, Eftimie, 2002, pg. 23): minimalizarea problemei; formularea definiției în termeni de vinovăție a P.A.F.A.; definirea problemei ca aparținând altcuiva și definirea problemei astfel încât devine de nedepășit.

1. Minimalizarea problemei: Lipsa unui acoperiș este văzută pur și simplu ca o lipsă de adăpost, restul aspectelor fiind o problemă de alegere pe care o face fiecare în parte. Este o viziune ce pune accentul pe patologia individuală și diviziune (discriminare) între cei care merită și cei care nu merită ajutor.

2. Formularea definiției în termeni de vinovăție a P.A.F.A.: Persoana este privită ca fiind victima problemelor personale datorate tulburărilor de personalitate, patologiei individuale sau a circumstanțelor create de propriile decizii. Terminologia blamării victimei se îmbogățește continuu (cerșetor, vagabond, boschetar). Când aceste definiții și etichetări sunt acceptate de factorii de decizie ai societății, ele duc la propuneri de politică socială care să asigure că P.A.F.A. nu vor fi răsplătite pentru comportamentul lor inadecvat

3. Definirea problemei ca aparținând altcuiva:Cel care definește problema o împinge dincolo de instituția pe care o reprezintă. Rareori contează cine ar trebui să rezolve problema. Se evită să găsească soluții, căutându-se mai degrabă responsabili.

4. Definirea problemei astfel încât devine de nedepășit : Această perspectivă îi imobilizează pe oameni datorită provocării mult prea mari.