Președintele României și rolul său în sistemul administrativ român

INTRODUCERE

Demersul fundamental urmat în această lucrare este centrat pe analizarea şi interpretarea unui set de neclarităţi referitoare la prerogativele şefului statului enunţate în Constituţia României. În primul rând, această lucrare analizează construcţia constituţională a acestei instituţii prin prisma revizuirii Constituţiei din 1991 prin legea din 2003 în care se remarcă tendinţa spre o limitare a prerogativelor prezidenţiale.

Experţii în domeniu au identificat această trecere ca o modificare radicală în sistem marcând transgresiunea de la un sistem semiprezidenţial la unul parlamentar. Această tranziţie este supusă unor dezbateri intense, formal afirmându-se că regimul românesc emanat din Constituţie este semiprezidenţial.

Această lucrare identifică într-o primă fază principalele dimensiuni ale acestei tranziţii, pentru ca în a doua etapă să analizeze incompatibilităţile dintre practica constituţională şi cea politică. În acest sens, se aduce în discuţie problema sensibilă a imunităţii prezidenţiale şi aspectele paradoxale legate de responsabilitatea penală a preşedintelui în perioada post-2003. Structural, lucrarea este organizată în două părţi interconectate ce au rolul de a ilustra o pluriperspectivă asupra instituţiei şefului statului în România. Astfel, în prima parte vor fi sintetizate principalele prerogative prezidenţiale conforme cu Constituţia revizuită a României. În continuare, se va accentua aspectul imunităţii prezidenţiale şi implicaţiile juridice ale acestuia, subliniind discrepanţele dintre teoria constituţională şi practica politică.

Cea de-a doua parte pune în prim plan dezbaterea asupra tipului de sistem politic în România – semiprezidenţial sau parlamentar, lăsând deschisă această problematică fără însă a exclude argumentele şi observaţiile ce conferă pertinenţă celor două poziţii. Dezbaterea asupra tipului de sistem este relevantă pentru instituţia Preşedintelui în măsura în care conferă putere simbolică acestuia în interpretarea Constituţiei şi a prerogativelor statale.

În partea finală a lucrării se va prezenta o speţă privind chemarea în judecată a actualului preşedinte al României şi se va încerca explicitarea incoerenţelor aparente generate de ciocnirea a două variabile contradictorii – imunitate prezidenţială şi răspundere juridică.

Capitolul I.

STATUL SI PUTEREA EXECUTIVA

I.1. Consideraţii asupra conceptului de stat

Instituţiile politice sunt componente esenţiale ale sistemului politic, interpretat ca parte inseparabilă şi foarte importantă a sistemului social global. Fiecare dintre acestea constituie în sine un model de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi care exprimă raporturi concrete. Puterea politica se deosebeote însa de alte forme de putere (economica, juridica, militara etc.), în primul rând prin caracterul ei teritorial (Jean Bechler), caracter care este transferat şi statului. Prin aceasta statul determina apartenenţă indivizilor la un anumit teritoriu, înlocuind legatura de sânge, ce unea pe membrii comunităţilor primitive, cu puterea politică, care, spre deosebire de puterea sociala, este bazata pe autoritate şi coerciţie, pe impunerea voinţei „celor tari” celorlalţi membri ai comunităţii. Max Weber, în aceasta perspectivă, considera statul o instituţie care utilizeaza legitim violenţa în propriul sau spaţiu geopolitic, iar Karl Marx, mai „plastic”, o maşină pentru afirmarea şi menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia.

Viziunile asupra naturii şi rolului statului se modifică însă cu cât ne apropiem de epoca actuala. Statul nu mai este interpretat strict negativ, nuanţările ce vizează în principal funcţiile sale fiind tot mai numeroase şi evidente. Devine, astfel, un factor de echilibru social, iar autoritatea sa nu mai este conferita prioritar de utilizarea forţei şi a mijloacelor coercitive, ci de obţinerea consensului oi legitimităţii sale. Este de înţeles, însă, ca statul nu se transformă într-o instanţă care casează instituţiile ce au în sarcina apărarea ordinii publice şi că nu va fi inert la provocări şi acţiuni contrare aspiraţiilor şi voinţei majorităţii sociale, a însăşi existenţei instituţiei ca atare.

Statul poate fi definit ca fiind „modul de organizare şi manifestare a puterii publice de pe un anumit teritoriu exercitate asupra unei populaţii aflate în acel loc şi care realizează conducerea socială în ansamblul ei, sprijinindu-se, la nevoie, pe constrângerea proprie, în vederea aplicării dreptului.”

Prof. Tudor Drăganu defineşte statul drept „o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională”.

În opinia profesorului Ioan Muraru, noţiunea de „stat” are două accepţiuni . Într-o primă accepţiune, în sens larg, statul este înţeles ca sumă a trei elemente, şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate statal). În această accepţiune, noţiunea de „stat” este sinonimă cu noţiunea de „ţară” şi include civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile publice etc. În cea de-a doua accepţiune, în sens restrâns, noţiunea de „stat” desemnează forma organizată a puterii poporului, mai precis mecanismul sau aparatul statal. Această accepţiune este strict juridică.