Principii ale Reglementării Raporturilor Juridice de Muncă

CAPITOLUL 1. PRINCIPIUL - CONCEPT DE DREPTUL MUNCII

Dreptul muncii este ramură a dreptului privat, care este inseparabil legată de muncă. Constituirea ca ramură distinctă în cadrul sistemului dreptului este rezultatul unui îndelungat proces obiectiv al evoluţiei ca întreg a societăţii. Într-un anumit moment al dezvoltării sociale, conduita indivizilor în procesul muncii a trebuit să fie reglementată prin norme juridice. Constituind o activitate specific umană, munca este caracterizată prin faptul că este voluntară, conştientă şi are ca scop procurarea celor necesare traiului.

1.1 Noțiunea şi obiectul dreptului muncii

Cu privire la noţiunile dreptului muncii, doctrina subliniază mai multe definiţii. De exemplu, dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept din ţara noastră alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă dintre patroni şi salariaţi.

Într-o altă opinie, dreptul muncii reprezintă totalitatea regulilor aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între angajatori şi salariaţi care muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii în baza unui contract individual de muncă, precum şi acele reglementări care se suprapun sau condiţionează relaţiile de muncă.

Dreptul muncii a mai fost definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii .

Concluzionăm că dreptul muncii este ramura de drept care se ocupă cu studiul normelor juridice ce reglementează relaţiile ce iau naştere între angajaţi şi angajatori, în legătură cu realizarea muncii.

Dreptul muncii s-a dezvoltat ca o ramură de drept autonomă, având obiect şi metodă de reglementare proprie.

În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al dreptului muncii, art. 1 din Codul Muncii stabileşte că acesta reglementează:

1. totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă;

2. modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă;

3. jurisdicţia muncii.

Obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă. Raporturile juridice de muncă sunt: relaţiile sociale reglementate de lege care se stabilesc între o persoană fizică şi o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară) sau o persoană fizică, în urma prestării unei munci de către cea de a doua în folosul celei dintâi, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

În concluzie, obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă născute din contractul individual de muncă şi raporturile juridice conexe lor

1.2 Raporturile juridice de muncă

Raporturile juridice de muncă au fost definite ca fiind acele relaţii sociale reglementate de lege ce iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi, ca regulă, o persoană juridică pe de altă parte ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua care la rândul ei se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci. Subiectele raportului juridic de muncă sunt – angajatorul şi salariatul.

Raportul juridic de muncă poate fi colectiv şi individual. Dacă un raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de norma de drept, atunci admitem că un raport juridic de muncă reprezintă relaţia socială reglementată de norma de drept, stabilită între o persoană fizică, pe de o parte, şi angajator, pe de altă parte, prin care prima persoană se obligă să presteze un anumit fel de muncă în beneficiul celeilalte, iar angajatorul îşi asumă obligaţia corelativă de a-i asigura salariul şi toate condiţiile necesare desfăşurării acelei activităţi.

Raporturile juridice de muncă se caracterizează prin faptul că:

• poate exista numai între două persoane (bilateral), în care una dintre părţi este totdeauna o persoană fizică ce se angajează să presteze o anumită muncă. Cealaltă parte a raportului juridic este, de regulă, o persoană juridică (regie autonomă, societate comercială, etc.) şi în cazuri mai rare o persoană fizică, spre deosebire de raportul obligaţional civil în cadrul cărora poate exista o pluralitate de subiecte active sau o pluralitate de subiecte pasive;

• de regulă se stabileşte între o persoană fizică şi o persoană juridică şi excepţional numai între două persoane fizice;

• are un caracter personal, fiind încheiat „intuitu personae” adică atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţii persoanei care prestează munca cât şi în funcţie de specificul celeilalte părţi – având în vedere colectivul, condiţiile de muncă existente;

• se constituie pe baza unei relaţii de subordonare dintre subiectele raportului juridic în sensul că persoana care prestează munca este subordonată celuilalt subiect al raportului.