Principiul separației puterilor în stat

INTRODUCERE

Citind constituțiile multor state europene și nu numai, am putea fi tentați să punem sub semnul îndoielii însăși existența puterilor statului, constatând absența termenului din textul propriu zis.

Cu toate acestea, în statele democratice contemporane, distincția dintre puteri în stat și influența atât a puterii executive, cât și a jurisdicției instanțelor judecătorești asupra deciziilor ce se iau la nivelul puterii politice este o realitate.

Este ușor de constatat că filosofi și politologii analizează puterea, constituționaliștii analizează sistemul organelor puterii legislative, puterii executive sau judecătorești (parlamentul, șeful statului, șeful guvernului, guvernul, instanțele judecătorești de la diferite trepte de jurisdicție), specialiștii în administrație examinează actele și faptele juridice ale legislativului, ale executivului, precum și materia controlului instanțelor de judecată asupra legalității acțiunii administrației, istoricii studiază succesiunea regimurilor politice, administrative sau juridice, dar abordarea interdisciplinară a puterii legislative, a puterii executive sau a puterii judecătorești este neglijată în mare măsură.

A evalua puterea legislativă, puterea executivă sau cea judecătorească în integralitatea lor semnifică și să oferi instrumentele care permit să se fixeze cu precizie termenii și în același timp să descifrezi geneza și evoluția acestor puteri .

Astfel cum vom observa pe parcursul prezentei lucrării, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească constituie fiecare în parte astfel de noțiuni, fiind rezultatul tentativelor de teoritizare schițate în că din Antichitate în procesul de analiză a exercitării puterii.

Pe parcursul lucrării vom observa că a studia structura guvernamentală existentă într-un anumit stat și într-o anumită etapă de dezvoltare a acestuia, înseamnă a studia structura organismelor care exercită una sau alta din formele puterii, principiile, normele și metodele aflate la baza desemnării, organizării și funcționării acestora, adică prerogativele, atribuțiile, competența ce le sunt conferite, precum și conexiunile existente între ele.

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1.1 Conceptul de stat

Din punct de vedere de vedere semantic, noțiunea de stat s-a format din verbul latin ”statuo”, care seminifică „a pune, a așeza, a întemeia”. Sintagma ”status civitas” exprima în Imperiul Roman „modul de guvernare a Cetății” . Romanii au acordat cuvântului ”status” o semnificație politică adăugându-i determinativul res publica, adică lucru public. Res publica determina și ideea de conducere a vieții publice sau a statului. Așadar, prin asociere ”status rei pulicae” semnifica pentru magistrații și poporul roman, „statuarea lucrurilor civile” , sau altfel spus situația conducerii vieții publice.

Trăsăturile moderne care definesc în prezent statul nu erau reunite în totalitate nici în cadrul Imperiului Roman, nici în cel al puzderiei de polisuri grecești, ca de altfel nici în cadrul altor state existente în aceea vreme. Statul antic se caracteriza înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar și prerogativele sale de conducere pe care le deține ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii și prin metodele despotice de guvernare.

Noțiunea modernă de stat s-a format relativ târziu - sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. În întreg Evul Mediu lipsa unui concept care să definească cu rigoare științifică conținutul și esența statului, diferit de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de ”regere” - a guverna -, a axat preocupările doctrinarilor, începând cu Sf. Augustin și Thoma d'Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice și ale explicațiilor practic - politice ale termenului de guvernare - regimen - dominație, rațiune de stat, conducere (gubernatio) fie din perspectiva evanghelizării, fie din ceea a afirmării puterii laice.

Statul, puterea statală se ridică deasupra conflictelor confesionale, fără să afecteze legătura dintre politic și teologic, ce se va menține până la finele secolului al XVII-lea. Deși, este un concept, întrucât există și funcționează în cadrul raporturilor de putere, „statul are și o importantă componentă culturală și ideologică, fiind definit, înțeles și utilizat conform unor modele culturale specifice unei anumite epoci, unei anumite națiuni. Este cunoscut și acceptat tipul european al conceptului de stat ce se bazează pe trei elemente constitutive: populație, teritoriu și putere suverană” .

Fiind un fenomen social foarte complex și având o existență milenară, extinsă la scară planetară, statul a căpătat de-a lungul timăului o diversitate de definiții. Astfel, Esmein definea statul ca fiind „personificarea juridică a unei națiuni, precum și ca subiect și suport al autorității publice” . M.Hauriou definea, la rândul lui statul ca fiind „personificarea juridică a unei națiuni înfăptuită ca urmare a centralizării politice, economice și juridice a unei națiuni înfăptuită ca urmare a centralizării politice, economice și juridice a elementelor națiuni înfăptuită ca urmare a centralizării politice, economice și juridice a elementelor națiunii și realizată în vederea creării regimului civil” .

În esența sa, statul reprezintă forma prin care o colectivitate își realizează unitatea naționalp și politică, întemeiată pe principii de solidaritate socială, pe comunitatea de interese economice, sociale, politice, naționale, pe tradiții culturale, religioase și de altă natură, precum și pe reguli stricte de conducere și de menținere a ordinii juridice în limitele unui spațiu determinat, care sunt impuse de nerespectare prin constrângere și folosirea legitimă a forței publice. În aceasta constă și specificitatea statului, care îl diferențiază de alte forme de organizare politică, cum ar fi de exemplu societățile tribale.