Principiul subsidiarității în administrația publică românească

INTRODUCERE

Principiul subsidiarităţii reprezintă o modalitate de organizare politică de proximitate,

care îmbină necesitatea suveranităţii cu respectul autonomiei, fiind singura care poate asuma

diversităţile Uniunii Europene şi obiectivele simultane de extindere şi aprofundare a procesului de integrare şi de conservare a suveranităţii statelor membre, întrucât ideea de subsidiaritate este fondată pe acceptarea societăţii pluraliste.

Subsidiaritatea furnizează o matrice pentru împărţirea puterilor între diferite nivele

de autoritate. Principiul subsidiarităţii este aproape automat legat de exerciţiul puterii la diferite niveluri de luare a deciziilor.

Termenul de subsidiaritate derivă din limba latină, prin “subsidium” înţelegându-se sensul originar de sprijin sau ajutor.

Ideea de subsidiaritate are antecedente notabile, înţelesul său primordial fiind implicat în reglementarea relaţiilor dintre state în cadrul unor federaţii, uniuni sau dintre stat şi unităţi administrativ – teritoriale, dintre stat şi colectivităţi, dintre comunitate şi individ. Principiul subsidiarităţii a câştigat în ultimele două decenii, sub aspectul importanţei, semnificaţiilor, aplicării practice şi, mai ales, al reglementării în dreptul comunitar. Fiind un pilon de referinţă în evoluţia procesului de integrare, subsidiaritatea este un mecanism care limitează ferm competenţele comunitare în vederea protejării suveranităţii statelor. În sens larg, noţiunea de subsidiaritate se întemeiază pe ideea conform căreia competenţele trebuie să fie exercitate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean.

Principiul subsidiarităţii, aplicat în administraţia publică, în cadrul activităţii generale de guvernare, nu înseamnă o diminuare de suveranitate într-un stat unitar ca România întrucât autonomia locală este prevăzută de Constituţie şi de lege, exercitându-se în condiţiile şi în limitele prevăzute de acestea.

În afară de autonomie locală şi descentralizare, dreptul public intern contemporan operează, implicit, şi cu principiul subsidiarităţii.

Într-un stat subsidiar, descentralizarea nu se poate produce numai în plan administrativ şi fiscal, ci şi în domeniul legislativ. Acest principiu răspunde unor nevoi de reaşezare instituţională şi de evoluţie socială, accentuând capacitatea colectivităţilor locale de a se “autoguverna”.

CAPITLUL I

AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI ACTUL DE GUVERNARE ÎN ROMÂNIA

I.1. Consideraţii generale asupra structurii actuale a administraţiei publice în România

Administraţia publică se constituie, din punct de vedere organizatoric, ca un sistem compus din organe şi instituţii a căror funcţionare se întrepătrunde şi se intercondiţionează.

Important este caracterul dinamic al structurii administraţiei, aceasta trebuind să se adapteze continuu la transformările rapide ale societăţii. Dacă instituţiile nu ţin pasul cu evoluţia societăţii şi rămân retrograde în planul mentalităţii, este necesară reorganizarea acestora sau chiar desfiinţarea.

Structura actuală a administraţiei publice cuprinde: Preşedintele României, Guvernul României, ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţile autonome ale administraţiei publice centrale, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale, prefectul, consiliul judeţean, consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale, primarii unităţilor administrativ-teritoriale, serviciile publice ale consiliilor judeţene şi locale.

Preşedintele României reprezintă statul român conform Constituţiei, fiind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele exercită funcţia de mediere între stat şi societate, precum şi între puterile statului.

Administraţia statului alcătuieşte un sistem unitar, având un singur organ central: Guvernul. Ministerele sunt organe administrative de specialitate sau de resort care înfăptuiesc activitatea statului într-un domeniu sau într-o ramură, repartizarea sarcinilor între ministere putându-se realiza pe verticală sau pe orizontală.

Într-un sistem structurat vertical, fiecare minister este competent să soluţioneze toate problemele dintr-un domeniu, permiţând o specializare tehnică, indispensabilă epocii moderne.

Când unor ministere le revine îndeplinirea unui volum prea mare de sarcini, se efectuează regrupări ale ministerelor. Întrucât apar sarcini noi, atunci când ele devin numeroase, se procedează la crearea unui nou minister sau organ central. Creşterea numărului organelor centrale se poate justifica prin amplificarea cerinţelor sociale, dar se studiază şi dezavantajele unui număr prea mare al organelor centrale ale administraţiei care atrag cheltuieli inutile din bugetul statului, făcând totodată dificilă activitatea de coordonare a administraţiei.