Probele și mijloacele de probă în procesul penal

1.1. Notiunea si importanta mijloacelor de proba in procesul penal

Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, având ca finalitate aflarea adevărului, în cadrul căruia organele judiciare au nevoie de date sau dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârşirea unei infracţiuni , articolul 62 C.pr.pen prevăzând în acest sens faptul că organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza numai pe bază de probe.

Etimologic, termenul de probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă a dovedi sau de la probatio care înseamnă dovada, cu rădăcini în cuvântul probus ce reprezintă bun, onest.

Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organul de specialitate află adevărul

Proba are o dublă funcţionalitate: constituie, pe de o parte, un element de cunoaştere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul, iar, pe de altă parte, proba este un instrument de dovedire, părţile folosind sau propunând administrarea de probe în dovedirea susţinerilor şi argumentelor pe care le fac.

În materie penală, noţiunea de probă este definită chiar în lege, şi anume în art. 63 alin.1 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui articol, “constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”

În limbajul juridic, cuvântul probă este adesea folosit atât în sensul de probă, cât şi în sens de mijloc de probă, totuşi cele două noţiuni sunt deosebite, sistemul probator incluzând probele şi mijloacele de probă ca două categorii juridice distincte în sensul că probele reprezintă fapte sau împrejurări de fapt care conduc la aflarea adevărului obiectiv şi la justa soluţionare a cauzei deduse spre cercetare sau judecare a organelor judiciare, iar mijloacele de probă reprezintă procedee prevăzute de lege prin care se administrează probele

Considerăm că formularea dată de către legiuitor în textul articolului mai sus menţionat, este de natură să elimine orice accepţiune greşită a acestor termene, urmând ca în capitolele următoare ale lucrării să revenim cu o prezentare a distincţiilor dintre termenul de probă şi cel de probaţiune.

A. Condiţiile probei

În materie penală probele nu prezintă în principiu nici o îngrădire, fiind admisă orice probă, unul dintre principiile care guvernează procesul penal fiind cel al libertăţii probelor. Legea penală, prevede totuşi anumite condiţii procedurale, fără a căror respectare proba nu poate fi admisă şi anume:

- proba să nu fie oprită de lege, în literatura de specialitate purtând denumirea de admisibilitatea probei;

- proba să fie verosimilă, adică să aibă ca scop dovedirea unor fapte credibile;

- proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei;

- să fie concludentă, adică să fie relevantă, esenţială pentru rezolvarea cauzei;

- să fie utilă, adică să fie necesară pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu legea şi cu adevărul

În raport de legătura pe care o au cu faptele şi împrejurările pe care trebuie să le dovedească, probele pot fi pertinente şi concludente. Probele sunt pertinente dacă conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată.

Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei.

Probele concludente sunt şi pertinente, dar nu şi invers.

Organul judiciar va trebui să considere concludentă proba prin care se cere dovedirea alibiului pentru că prin aceasta se tinde la dovedirea nevinovăţiei inculpatului. Nu se poate respinge ca fiind neconcludentă o cerere de contraprobă prin care se tinde dovedirea contrariului a ceea ce s-a stabilit, pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 66 C.pr.pen. care consacră una din consecinţele prezumţiei de nevinovăţie şi anume dreptul de a dovedi lipsa de temeinicie a învinuirii

Probele sunt utile când administrarea lor este strict necesară pentru soluţionarea temeinică a cauzei. Orice probă utilă este şi concludentă, dar nu orice probă concludentă este şi utilă. Astfel, în cazul unei fapte care a fost văzută de un număr foarte mare de martori, nu mai este necesară audierea tuturor martorilor deoarece vinovăţia rezultă cu suficienţă din câteva depoziţii. Probele utile sunt asimilate în unele dispoziţii ale Codului de procedură penală cu probele necesare.

Instanţa, dacă a admis o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât dacă devine neconcludentă, inutilă ori administrarea este imposibilă. În procesul penal, o persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul că proba nu a fost administrată în termen.

B. Clasificarea probelor

Literatura de specialitate clasifică probele după mai multe criterii dintre care cele mai importante sunt următoarele: