Procedura divorțului în legislația română

Introducere

Desfacerea căsătoriei produce consecinţe asupra întregului complex de relaţii de natură personală şi de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între soţi, cât şi între aceştia, pe de o parte, şi copiii lor, pe de altă parte.

Pe lângă aceste raporturi intrafamiliale, vor suferi anumite modificări şi relaţiile cu terţii, în primul rând raporturile patrimoniale.

Ca trăsătură comună, toate efectele divorţului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desfiinţării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. În privinţa acestor efecte, ele se structurează astfel:

- raporturile personale dintre soţi;

- raporturile patrimoniale dintre soţi;

- raporturile dintre părinţi şi copii.

Potrivit art.382 din Codul civil, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.

Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.

Acţiunea este continuată de către moştenitori în situaţia când divorţul se pronunţă de către instanţa de judecată în condiţiile art.373 lit.b din Codul civil, adică atunci când, sunt motive temeinice care atestă că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În această situaţie instanţa va pronunţa divorţul dacă stabileşte culpa uneia dintre soţi în destrămarea căsătoriei.

Capitolul I. Desfacerea căsătoriei prin divorţ divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă şi prin procedura notarială

1.1. Consideraţii generale

Căsătoria este încheiată, în principiu, pe viaţă, însă datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi aceasta se desface prin divorţ.

Divorţul are urmări foarte grave asupra foştilor soţi dar mai cu seamă în privinţa copiilor.

Divorţul exista şi la romani şi voinţa unilaterală a unuia din soţi ajungea pentru a dizolva căsătoria (repudium) sau prin voinţa ambilor soţi.

Biserica creştină a propovăduit indisolubilitatea căsătoriei, care făcea parte din sfintele taine.

Codul Calimach şi Codul Caragea instituia în cele două principate române reguli privind divorţul .

În Franţa după laicizarea căsătoriei s-a restabilit divorţul în anul 1762.

Codul civil român de la 1864, a prevăzut desfacerea căsătoriei prin divorţ enumerând în art.211 cauzele care pot fi invocate în procesul de divorţ.

Desfacerea căsătoriei avea un caracter excepţional. Potrivit art. 37, alin. 2 din Codul familiei dispunea că, se poate desface căsătoria „în cazuri excepţionale” prin divorţ. Noua reglementare care a modificat Codul familiei nu mai făcea precizarea menţionată, se dispunea doar „Căsătoria se poate desface prin divorţ” .

Art. 38 din Codul Familiei a fost redactat diferit faţă de cel anterior, lucru din care se putea deduce faptul că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepţionale.

Condiţiile în care se putea desface căsătoria prin divorţ erau stabilite într-un mod care nu mai au în vedere caracterul excepţional al divorţului.

Divorţul nu se putea pronunţa decât atunci când, ”datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea căsătoriei”.

După modificarea Codului familiei, se dispunea că, desfacerea căsătoriei se poate hotărî atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Se pot menţiona mai multe concepte privind justificarea divorţului:

a) Divorţul remediu. Potrivit acestei concepţii, pronunţarea divorţului nu este condiţionată de culpa vreunuia dintre soţi, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei, cel puţin pentru unul dintre soţi. În acest caz, divorţul este considerat un remediu, o soluţie pentru o situaţie care nu mai poate dăinui. Astfel, Codul de procedură civilă reglementează divorţul remediu atunci când divorţul se realizează prin acordul soţilor şi divorţul din motive de sănătate, de exemplu, dacă unul dintre soţi este bolnav şi s-a creat o situaţie care nu mai poate continua, divorţul urmează a se pronunţa.

Potrivit art.373 lit.a din Codul civil, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ, Iar la lit.d divorţul poate avea loc la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Legat de aceasta, legislaţiile din ţările nord-europene (Suedia, Norvegia, Danemarca) şi, într-o anumită măsură, şi cea din Marea Britanie admit desfacerea căsătoriei pe unicul motiv al rupturii, al prăbuşirii iremediabile a uniunii conjugale.

b) Divorţul sancţiune. În această concepţie, divorţul se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi. Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent. Fiind o sancţiune pentru o faptă culpabilă, divorţul se poate pronunţa, dacă a fost cerut, chiar atunci când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvârşite. Statele care practică acest tip de sancţiune alcătuiesc o listă de motive ce pot fi invocate în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, Codul de procedură civilă reglementează în art.933 divorţul din culpa soţilor, aceea culpă în destrămarea căsătoriei, prevăzută şi în art.373 lit. b din Codul civil, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În unele ţări, motivele de divorţ sunt foarte clar formulate şi sunt restrictive, încât judecătorul nu are libertatea de interpretare. Trebuie arătat că reglementarea divorţului de tip sancţiune are o serie de consecinţe negative. Astfel, hotărârea partenerilor de a divorţa poate să nu se întemeieze pe greşeala unuia dintre ei. Aceasta face ca, în unele situaţii în care soţul vrea să obţină divorţul, unul dintre soţi să comită în mod deliberat faptele incriminate de lege pentru a da celuilalt partener posibilitatea să le invoce în faţa instanţei. Se poate afirma că acest tip de divorţ deteriorează şi mai mult relaţiile dintre parteneri şi pot crea probleme mult mai grave decât cele pe care încearcă să le rezolve.