Procurorul în Procesul Civil

Capitolul I

Noţiuni generale privind Ministerul Public

1.1 Apariţia şi dezvoltarea instituţiei

Pe teritoriul actual al României a aparut şi a evoluat odată cu organizarea statală şi practica judecătorească. La început, activitatea judiciară era realizată împreuna cu celelalte activităti ale statului, neavând un caracter independent şi nefiind exercitată de persoane specializate.

Primele menţiuni privind institutia datează din 1831, când Regulamentul organic al Valahiei şi Regulamentul asupra îndatoririlor procurorilor tribunalelor şi divanurilor civile şi criminale au prevăzut înfiinţarea Ministerului Public, iar pentru Moldova o lege din data de 26 martie 1862.

Un moment important în organizarea Ministerului Public 1-a constituit Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, când Ministerul Public a fost organizat în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea hotărârilor.

Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanţiale în funcţiile şi principiile de organizare ale Ministerului Public, ci doar unele modificări privind structura parchetelor şi statutul procurorilor.

Ministerul Public era compus din procurori care aveau calitatea de magistraţi şi erau numiţi de şeful statului.

După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe întreg teritoriul naţional, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti.

Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii privind structura Ministerului Public, însă în privinţa competenţelor şi a modului de acţiune face trimitere la codul de procedură penală.

După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească s-a adoptat modelul sovietic.

Prin Decretul nr. 2 din 2 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului s-a stabilit că acesta funcţiona sub conducerea Ministerului Justiţiei, având în frunte pe procurorul general şi procurori pe lângă fiecare instanţa judecătorească pentru a controla şi asigura fermitatea lor în aplicarea legii. Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiţiei.

O modificare esenţială în domeniul atribuţiilor procuraturii s-a făcut prin Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii R.P.R. Legea înlocuieşte tradiţionala denumire de parchet cu un termen nou, împrumutat din modelul sovietic, anume Procuratura.

Noua instituţie, astfel creată, era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de Miniştrii. Procurorul general era numit de către Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi asigurare a respectării legii.

O îndepărtare de ,,modelul sovietic" a fost realizată în anul 1968, prin Legea nr. 60 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii R.S.R. Instituţia a fost reformată substanţial şi repusă, în bună măsură, pe principiile de funcţionare a ministerului public, în baza acestei legi, organele de procuratura îşi exercitau atribuţiile numai în baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare. Prin această lege, s-au menţinut atribuţiile judiciare ale procuraturii, fiind eliminată formularea de ,,supraveghere generală" şi înlocuită cu cea de ,,veghere".

În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, care reflectă schimbările democratice produse în ţară în decembrie 1989 şi care consacră o serie de principii noi în ceea ce priveşte activitatea judecătorească.

Actul fundamental care a stat la temelia configurării Ministerului Public a fost Constituţia României. Astfel, art. l30 alin. l din Constituţie prevede faptul că „În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

1.2.2. Natura juridică a Ministerului Public

Definirea naturii juridice a Ministerului Public este dificilă deoarece acesta este situat în structura unui minister, dar are şi un rol în activitatea de distribuire a justiţiei, precum şi unele elemente de independenţă funcţională.

Potrivit diferitelor opinii doctrinare, Ministerul Public ar face parte fie din autoritatea judecătorească, fie din autoritatea executivă. O a treia opinie susţine că Ministerul Public constituie o „instituţie de putere unică în felul ei, de natură executivă şi judecătorească”. Această calificare se arată, rezultă din statutul procurorilor, care e parţial diferit, fiind neconform cu realitatea să se susţină că procurorii înfăptuiesc justiţia. În realitate, ei participă printr-o serie de atribuţii şi în mod specific la înfăptuirea justiţiei

Într-o primă opinie , frecvent exprimată în literatura de specialitate se susţine că Ministerul Public face parte din autoritatea executivă. Teza enunţată este motivată pe considerente desprinse din atribuţiile procurorului de a fi un apărător al intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept şi libertăţilor cetăţenilor.

O altă opinie arată că Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească. În favoarea acestei teze pledează argumentul formal al situării problematicii Ministerului Public în partea privitoare la „Autoritatea judecătorească”, fiind definit, astfel, ca una dintre cele trei autorităţi ale puterii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii se prezintă argumentul că procurorul se poate afla pe o poziţie contrară celei exprimate de Guvern, în acte individuale, de administraţie sau chiar în raport cu caracterul normativ al acestuia. Un exemplu este acela când în faţa Curţii Constituţionale se judecă excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe emise de Guvern şi când procurorul are libertatea să pună concluziile pe care le crede de cuviinţă, eventual de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei Guvernului. În finalul argumentaţiei sale, Cochinescu declară că nu poate adera la teza dublei naturi a Ministerului Public pentru motivul că în sistemul separaţiei puterilor în stat este vorba despre structuri de natură diferită. Un alt autor susţine că, în sensul larg al termenului, „instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi consiliul superior al Magistraturii formează puterea judecătoreacă”.