Protecția copilului în legislația română și internațională

INTRODUCERE

Nivelul de perfecționare la care a ajuns în prezent protecția ființei umane - atât pe plan mondial, cât și în Europa, este, fără îndoială, rezultatul parcurgerii mai multor etape, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Astfel, încă din timpurile străvechi și parcurgând întreaga istorie a gândirii sociale, a apărut convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi.

Cercetările efectuate cu privire la modul de organizare familială a societăților tribale au pus în evidență faptul că, în cadrul lor, rolurile sociale acordate indivizilor, în timpul fiecărei etape a dezvoltării lor, au un caracter mult mai precis față de societatea contemporană, oferind indicații exacte și totodată utile asupra conduitelor ce trebuie adoptate în diferite perioade de vârstă . În aceste societăți nu se putea distinge o atitudine comună față de copilărie. Așadar, în anumite societăți, până la perioada pubertății, copiii nu sunt considerați membrii cu drepturi depline ai comunității. În altele, ei sunt apreciați ca fiind neutri din punct de vedere al sexului, atât băieții cât și fetele bucurându-se de un tratament egal în raport cu adulții.

În funcție de modelele culturale ale comunității, chiar noțiunile de tată, mamă, frate sau soră au diverse semnificații, care urmăresc raporturile de dominare sau subordonare existente în cadrul societății respective . În cursul diferitelor perioade ale istoriei, marea variabilitate a modelelor culturale și a particularităților comunitare a impus dezvoltarea unor atitudini diferențiate, adeseori contradictorii între ele, față de copilărie. În majoritatea societăților arhaice, la fel ca și tinerețea, copilăria nu era altceva decât o etapă a unei“tranziții” fundamentale către statusul și poziția socială a adultului. Spre deosebire de societățile contemporane, în care copilăria este idolatrizată și protejată, cea mai mare parte dintre societățile arhaice apreciau această perioada de vârstă ca o stare de “ignoranță” și de “pedeapsă”, în esența ei, prin subordonarea necondiționată față de autoritatea adultului. Pentru alte asemenea societăți, copilăria era privită ca o “binefacere” pentru individ și ca o resursă de “regenerare” pentru întreaga comunitate.

Istoria socială a copilăriei a înregistrat acest întreg ansamblu de atitudini contradictorii, oferindu-ne o imagine a copilăriei care diferă mult de reprezentarea pe care o are societatea contemporană despre această perioadă de vârstă.

În unele societăți antice, copiii se bucurau de o atenție specială, avându-se în vedere că reprezentau un potențial uman important. Ei erau participanți activi la viața familială și erau considerați o parte integrantă a dezvoltării comunității.

În Egiptul Antic sau în vechiul Babilon, de exemplu, scopul principal al unui legat testamentar consta în asigurarea unei creșteri adecvate a copiilor.

Codul lui Hammurabi, care a schițat primele noțiuni de proprietate comunitară, avea în vedere o serie de reglementări cu privire la soarta copiilor după decesul susținătorului lor legal sau după divorțul părinților. În acest sens, jumătate din bunurile dobândite în cursul căsătoriei erau destinate creșterii copilului. În alte societăți antice, confruntate cu pericolul suprapopulării, copiii reprezentau o povară pentru familie, fiind uciși sau vânduți ca sclavi.

În Evul Mediu, până în preajma anului 1600, noțiunea de copilărie era practic necunoscută , copiii fiind considerați doar „simplii adulți”.O serie de lucrări artistice (picturi, gravuri etc.) rămase din EvuI Mediu prezintă copiii ca fiind nediferențiați față de adulți, amestecându-se cu aceștia, fiind îmbrăcați asemenea lor și participând la același tip de activități. În nici-una dintre aceste lucrări nu este reprezentată lumea copilăriei și nici obiectele care o definesc: păpuși, cărți de povești, lucruri specifice jocului. În absența statusului distinct de copil, copiii erau tratați, cel mai adesea, în mod inuman, fiind abandonați de părinți în mănăstiri sau aziluri.

Același tratament nediferențiat față de cel al adulților l-au primit copiii și în perioada primelor industrii manufacturiere și în epoca de început a industrialismului modern. Ei erau utilizați între 12-15 ore pe zi, la tot felul de activități, muncind din greu ca să-și poată câștiga existența.

Numai odată cu construirea primelor sindicate, copiii, ca și bătrânii au fost înlăturați de pe piața forței de muncă, nu atât din considerente umanitare cât, mai ales, pentru a face loc contingentelor sporite de muncitori adulți confruntați cu spectrul șomajului.

Așadar, de-a lungul istoriei, copilul a fost privit ca fiind proprietatea părinților și a tutorilor, aceștia putând să-l trateze după bunul lor plac, fără a putea fi trași la răspundere. În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evoluție a valorilor, normelor și standardelor juridice care reglementează situația copilului. În momentul actual, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici familiei nici statului, ci își aparține sieși, sub protecția părinților săi.