Protecția Juridică a Animalelor Domestice

CAPITOLUL I

NOŢIUNI, TRĂSĂTURILE DEFINITORII ŞI DEFINIŢII

1.INTRODUCERE

1.1. Prezentare

A apăra animalele pare o idee modernă şi, deci, recentă. Cu toate acestea, propaganda în favoarea drepturilor lor este documentată ca datând încă din Antichitate. Lumea antică greacă îşi avea deja "activiştii" ei pentru drepturile animalelor, unii dintre ei personalităţi ale vremii. Pitagora (sec. al VI-lea i.Hr.) propovăduia respectul pentru animale dintr-un motiv foarte puternic: credea în transmigraţia sufletelor. Ucigând un animal, omul şi-ar fi putut omorî unul dintre strămoşi. Pitagora era un adept al vegetarianismului şi respingea utilizarea animalelor ca hrana pentru oameni şi chiar ca jertfe aduse zeilor.

Totuşi, cea care a prevalat în societatea vechilor greci şi în culturile europene ce i-au urmat a fost nu concepţia lui Pitagora, ci a lui Aristotel (384-322 i.Hr). Autorul monumentalei istorii a animalelor le situa pe acestea mult înapoia omului în ierarhia fiinţelor vii pe scala naturae; în opinia sa, animalele erau iraţionale, deci nu trebuiau privite şi tratate în acelaşi mod ca omul, fiinţă raţională.

Timp de peste douăzeci de secole, concepţia acestuia din urmă a dominat gândirea umană în Europa. Evul Mediu, deşi în mare măsură tributar lui Aristotel, a avut totuşi gânditorii săi independenţi, iar concepţia asupra animalelor a făcut subiectul multor discuţii între învăţaţii vremii. Teologii, în special, s-au aplecat asupra chestiunii, dezbătând tema raţionalităţii animalelor, a distanţei care le separă de om şi, ca o consecinţă evidentă, a drepturilor şi îndatoririlor animalelor.

Dezbaterile secolului al XXI-lea despre cum oamenii ar trebui să se comporte cu animalele datează de prin istoria antică Ideea că folosul animalelor de către oameni pentu hrană, îmbrăcăminte, divertisment şi ca subiecte de cercetare este acceptabil din punct de vedere etic îşi are originea din două surse principale. Prima este ideea unei ierarhii divine bazată pe conceptul teologic de „stăpân”, din Cartea Genezei (1:28), unde lui Adam îi este dat „să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”. Deşi conceptul de stăpânire nu trebuie să implice drepturi de proprietate, a fost, de-a lungul secolelor, interpretat pentru a presupune o formă de posesiune. A doua constă în ideea conform căreia animalele sunt inferioare din cauză că duc lipsă de raţionalitate şi limbă , şi merită, ca atare, mai puţină consideraţie decât fiinţele umane, sau chiar deloc. Dezvoltând mai departe, apare noţiunea că animalele individuale nu au identitate morală separată: un câine e doar un exemplu al clasei de câini, iar responsabiltatea sau grijă umană se aplică unei clase, nu individului. Aceasta duce la argumentul că folosul unui animal este acceptabil atâta timp cât specia nu este ameninţată cu extincţia

Lumea animală este interesantă atât prin diversitatea formelor ei, cât şi prin nemărginita varietate a condiţiilor mediului de trai terestru şi acvatic.

Unii filosofi destul de reputaţi încearcă să atribuie exclusivitate numai oamenilor. Însă specialiştii care studiază comportarea animalelor le atrag atenţia asupra proceselor evoluţiei, care nu trebuie ignorate atunci, când primii afirmă că omul a dobândit chiar de la început însuşirile exclusivităţii şi că aceste însuşiri nu se manifestau de loc la strămoşii lui preumani.

Comunitatea formelor de comportare a omului şi animalelor este dovedită de fapte reale, care ne pot furniza informaţii preţioase despre noi înşine.

Dezbaterile secolului al XXI-lea despre cum oamenii ar trebui să se comporte cu animalele durează de prin istoria antică. Ideea că folosul animalelor de către oameni pentu hrană, îmbrăcăminte, divertisment şi ca subiecte de cercetare este acceptabil din punct de vedere etic îşi are originea din două surse principale. Prima este ideea unei ierarhii divine bazată pe conceptul teologic de „stăpân”, din Cartea Genezei (1:28), unde lui Adam îi este dat „să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”.

Deşi conceptul de stăpânire nu trebuie să implice drepturi de proprietate, a fost, de-a lungul secolelor, interpretat pentru a presupune o formă de posesiune.

Acesta nu invocă drepturile ca tertip retoric pentru a-şi impune punctul de vedere, fără a face efortul de a-l proba, aşa cum îi acuza pe utilitarişti. Spre deosebire de John Stuart Mill care pledează pentru drepturile morale ca cerinţe valide, Regan încercă să le demonstreze validitatea, nu doar să o afirme. În teoria sa referitoare la drepturile animalelor, Regan foloseşte câteva concepte pe care le voi clarifica de acum pentru a se înţelege metoda inductivă folosită. Astfel, prin agenţi morali trebuie să se înţeleagă indivizii care deţin o varietate de capacitate complexe, în special cea de a formula principii morale imparţiale pe baza cărora pot decide ce trebuie făcut din punct de vedere moral şi sunt capabili să aleagă dacă să acţioneze sau nu aşa cum cere moralitatea lor. Pacienţii morali nu pot să facă rău sau bine, sunt dotaţi cu sensibilitate, conştiinţa, au anumite calităţi cognitive şi volitionale (de a avea amintiri).