Răspundere și Responsabilitate în Administrația Publică

Capitolul I

Teoria responsabilităţii în dreptul administrativ

1.1 Noţiunea de responsabilitate. Aspecte generale

Se ştie că, libertatea fără responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea este ineficientă fără răspunderea juridică. Pe de altă parte, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şi Dreptului atât pe plan întern cât şi pe plan extern. Statul în care nu functionează instituţiile cu responsăbilităţii şi răspundere este condamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formală.

În orice Constituţie, conceptele de garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) "garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această forţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a celor căror ea le este încredinţată". Or garantarea, ocrotirea, asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă această fortă publică nu ar acţiona în limitele unor alte concepte constituţionale, respectiv responsabilitate, răspundere şi constrângere juridică.

În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue a noţiunilor de "responsabilitate", "răspundere" şi "constrângere", voi face câteva precizări pentru a observa dacă ele au acelaşi înţeles, iar dacă nu, care ar fi semnificaţia şi utilităţile fiecăreia dintre ele. Celebrul dicţionar "Larousse" de exemplu, consemnează pentru termenul de "responsabilitate" mai multe sensuri: "Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de către o persoană care depinde de el sau, de un animal ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsă prevazută pentru infracţiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie fara avizul prealabil al autoritătii superioare; necesitatea pentru un ministru de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuza încrederea; responsabilitatea colectivă - faptul de a considera pe toţi membrii unui grup că responsabili solidari pentru actul comis de către unul din membrii grupului". Din această definiţie desprindem ideea că responsabilitatea constituie o obligatie impusă sau recunoscuta de lege, persoanei private sau publice, de a face ori de a da socoteala pentru ea sau pentru altul aflat în grija să, ceea ce presupune o garantie a responsăbilităţii. Totdeauna, se observă că responsabilitatea are căracter general declarativ, dar în mod greşit, în această defîniţie, se arată că responsabilitatea operează după săvârşirea faptului declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat. Acelaşi dicţionar pentru termenul de "responsăbil" consemnează două sensuri: "cel care trebuie să răspundă", să fie garantat pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia pe care le determînă; persoana care are căpacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi superioare sau celor care i-au acordat mandatul . Se observă prin urmare că responsabilitatea este anterioară răspunderii care este de fapt o materializare a responsăbilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de lege.

În dicţionarul enciclopedic român, termenul de "răspundere" nu figurează ca atare, fiind semnalat numai într-una din formele sale particulare "răspunderea materială a angajaţilor", iar termenul de "responsabilitate" este definit ca o "consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune" . Această definiţie, situează în mod eronat "responsabilitatea că fiind ulterioară faptului, respectiv ca o consecinţă a nerespectării unei obligaţii. Se pare că această definiţie este mai aproape de conceptul de "răspundere" decât de "responsabilitate".

"Obligaţia" generică din această definiţie-care nu este altceva decât responsabilitatea-este anterioară faptei, fiind prevăzută mai întâi în lege.

"De remarcat că prin formularea dată, însuşi sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet, unilateral, privit numai din perspectiva încălcării, nu şi a respectării-chiar impuse-a normei juridice; că şi cum responsabilitatea ar fi un fenomen, care întervine întotdeauna "post festum", un factor care acţionează numai pe tărâmul râului deja înfăptuit (consecinţă a nerespectării unei obligaţii) şi nu un fenomen care în primul rând veghează curent şi permanent la respectarea normelor şi raporturilor sociale în condiţiile funcţionalitătii lor normale" . În dreptul german, G. Hancy şi Wagner, leagă noţiunea de răspundere de un sentiment de responsabilitate: "aceasta presupune o măsură a conduitei cerute de lege, un mod specific de obligare socială al individului, responsabilitatea devenind în fond o cerinţă, care face ca drepturile şi obligaţiile individului să fie determinabile şi respectiv determinate în cazuri concrete".

Totuşi, principiul responsabilităţii a avut cea mai mare dezvoltare şi amploare la Roma, unde funcţiile publice erau anuale. Eliberarea din funcţie după un an ca urmare a nerealegerii este considerată de C.G. Dissescu că o formă de "responsabilitate" a funcţionarului statal. Această ultimă opinie, reprezintă interes deosebit la noi, mai ales în prezent, deoarece în reglementarea actuală a autonomiei locale, primarii au o responsabilitate atenuată şi astfel prevenirea, îndreptarea greşelilor, abuzurilor sau răspunderea pentru acestea este greu de realizat, atâta timp cât eventuala nerealegere întervine după patru ani; în acest timp, un primar necinstit sau incompetent, poate creea imense pagube comunităţii.

În cadrul tuturor legislaţiilor statelor democrate este bine cunoscut faptul că atât statul în sine cât şi persoanele fizice şi cele juridice nu pot încălcs normele juridice specifice dreptului administrativ. Ele sunt astfel conştiente de gradul de răspundere pe care îl poartă, statul prin întermediul administraţiei publice central şi locale şi persoanele fizice şi juridice asupra statului. Fiecare în parte trebuie să respecte legislaţia în vigoare, trebuie să-şi cunoască drepturile dar şi şa îşi respecte obligaţiile. Toate aceste principii stau la baza statului de drept guvernat pe baze constituţionale şi conform cu normele juridice specific dreptului administrativ.

Există însă şi state unde responsabilitatea există numai faţă de stat, în altele numai faţă de funcţionarul public care se consideră că a adus un prejudiciu statului.

1.2 Izvoarele responsabilităţii puterii publice

Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia, care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice.

Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează, este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţa de stat, obligatorie pentru membrii societăţii, pentru a putea să întervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. Aici întervin izvoarele formale ale dreptului. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de autorităţile publice competente, acte ce conţin norme juridice, reguli de conduită obligatorii, imperative. Într-o formulare succintă, izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor.

Trebuie făcută distincţie între izvorul de drept obiectiv şi izvorul de drept subiectiv.

a) Izvorul de drept obiectiv este întotdeauna actul normativ care conţine norme juridice, precum şi alte surse recunoscute ca atare.