Răspunderea Disciplinară a Salariaților

CAPITOLUL I

REGLEMENTAREA RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL

MUNCII

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DISCIPLINA MUNCII

Orice activitate omenească desfăşurată în cadrul unui colectiv, în vederea atingerii unui scop, au ca bază organizarea activităţii şi respectarea unei anumite discipline, cu alte cuvinte, existenţa unui complex de reguli în conformitate cu care să se desfăşoare activitatea, precum şi respectarea acestor reguli

Disciplina muncii, componentă majoră a disciplinei sociale, constituie unul din factorii fundamentali ai organizării şi desfăşurării eficiente a procesului de muncă, în toate sectoarele şi toate compartimentele de activitate.

Datorită trăsăturilor proprii, disciplina muncii se configurează ca o instituţie de sine stătătoare a dreptului muncii , problematica acesteia suscitând interesul doctrinei de specialitate încă de la prima reglementare legală în domeniul şi până în prezent.

În literatura de specialitate au fost formulate de-a lungul timpului diverse definiţii ale disciplinei muncii, definiţii enunţate în lumina actelor normativ în vigoare şi a ordinii sociale de la acel moment.

Astfel, disciplina muncii în baza unei prime noţiuni enunţate în literatura de specialitate cuprinde normele de comportare ale muncitorilor şi funcţionarilor unei întreprinderi socialiste, precum şi supunerea lor la ordinea de muncă în concordanţă cu natura întreprinderii, pentru a fi asigurat procesul de producţie în vederea îndeplinirii şi depăşirii planului de stat.

Conform Codului muncii din 1973 s-a precizat în general că disciplina muncii „implică existenţa unui complex de reguli”şi „respectarea acestora”, fapt în bază căruia disciplina muncii însuma totalitatea normelor care trebuiau respectate de persoanele încadrate în muncă în timpul desfăşurării raportului juridic de muncă.

În prima perioadă a socialismului vom descoperi o altă enunţare a acestei instituţii, şi care s-ar defini prin totalitatea de reguli care stabileşte obligaţiile angajaţilor în procesul muncii şi măsurile de sancţionare a celor vinovaţi de neîndeplinirea lor.

Astăzi, ca instituţie de drept pozitiv al muncii, disciplina muncii semnifică în mod obiectiv un sistem de norme care reglementează comportarea salariaţilor în desfăşurarea procesului muncii, iar din punct de vedere subiectiv –al salariatului- disciplina muncii constituie o obligaţie juridică de sinteză, care însumează şi rezumă în esenţă totalitatea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă. Această obligaţie este generală, ea nu comportă nici un fel de excepţie, revenind fiecărui salariat. De asemenea mai poate fi şi de natură contractuală, deoarece ia naştere în mod concret, în sarcina unei persoane determinate, prin încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unui angajator, având la bază încheierea unui contract individual de muncă.

Din punct de vedere juridic, disciplina muncii poate fi caracterizată, ca unul din principiile generale ale reglementării relaţiilor de muncă. Respectarea disciplinei muncii constituie o obligaţie de bază a fiecărui salariat , şi de asemenea o îndatorire complexă a persoanei încadrate în muncă de a realiza la timp şi întocmai obligaţiile de serviciu fără a încălca indicaţiile şefilor ierarhici respectând programul de lucru şi procesul tehnologic şi de muncă.

Literatura juridică clasifică mijloacele sau căile de înfăptuire a disciplinei muncii în două categorii Prima categorie cuprinde căile sau mijloacele cu caracter organizatoric, preventiv şi stimulativ. În cea de a doua categorie se cuprind sancţiunile aplicate în cazul încălcării disciplinei muncii. Desigur că, pe de o parte, reglementarea acestor sancţiuni constitue un mijloc eficient de prevenire a abaterilor disciplinare, iar, pe de altă parte, sancţiunile se aplică numai în ipoteză săvârşirii unor astfel de fapte ilicite.

Pentru a fi pe deplin eficientă disciplina muncii trebuie să fie liber consimţită având un caracter autonom, şi de asemenea este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă

desfăşurării activităţii fiecărui angajator, şi priveşte exclusiv relaţiile sociale de muncă. În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligaţiile generale

de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv şi contractul individual de muncă, regulamentul intern, dar şi măsurile (dispoziţiile) date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, îndrumare şi control.