Răspunderea Disciplinară a Salariaților

INTRODUCERE

1. Motivaţia alegerii temei

Răspunderea disciplinară este o instituţie de mare importanţă în dreptul

Muncii. Ideea de răspundere, în sensul cel mai larg al noţiunii, are o profundă semnificaţie morală. Problema răspunderii constă în aceea că prin efectul săvârşirii unei fapte ilicite, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală sau în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată.

Am ales această temă şi am vrut să aprofundez acestă instituţie, deoarece inevitabil în viitorul apropiat o să fiu salariat sau angajator în această societate umană şi doresc să cunosc aplicarea corectă a acesteia.

Doresc să precizez faptul că, în lipsa unor reglementări legale în cadrul discipilinei muncii, munca s-ar desfăşura haotic, cu efecte negative pentru activitatea tuturor instituţiilor, a operatorilor economici şi a oricăror organizaţii în care există relaţii de tip angajator-angajat prin intermeidiul contractelor individuale de muncă.

2. Reglementarea internă

Sediul materiei a instituţiei răspunderii disciplinare, este Codul muncii

care în cuprinsul său are un Capitol doi intitulat Răspunderea disciplinară din cadrul Titlului XI Răspunderea juridică. Mai există următoarele acte normative:

- Legea nr. 62/2011- Legea dialogului social;

- Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă;

- Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, modificată prin Legea 379/2009;

- Ordonanţa Guvernului nr 2/2001, privind regimul juridic al contravenţilor;

- Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii;

Cap I Răspunderea juridică şi disciplina muncii

1.1 Noţiunea termenului de răspundere juridică

În comuna primitivă, unde nu exista nici stat nici drept, nu exista nici răspundere juridică. Existau, în schimb, credinţe mistice şi cutume care trebuiau respectate.

În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populaţiunea era puţin civilizată şi când moravurile erau într-o stare quasi sălbatice, exista, atunci când se comitea un delict, numai vindicta privata. Când cineva era lezat, avea dreptul să se răzbune aşa cum vroia contra infractorului.

Mai târziu apare şi aici o atenuare a răzbunării private. Astfel, s-a admis legea talionului o lege care nu este specială legislaţiunii romane. Conform acestei legi, cel care a suferit un prejudiciu se răzbuna, fapt care întrunea consimţământul grupului social din care făcea parte. Răzbunarea era colectivă, în sensul că cel care a suferit un prejudiciu avea dreptul să se răzbune nu numai împotriva faptaşului ci şi împotriva grupului social din care acesta făcea parte. Spre sfârşitul acestei perioade, problema răspunderii capătă un aspect nou, în sensul că victima se putea înţelege cu făptaşul, acordându-i iertare, în schimbul unei răscumpărări a cărei întindere se stabilea prin bună înţelegere sau prin arbitri. Răspunderea ia forma compoziţiei băneşti voluntare.