Răspunderea părinților pentru modul de exercitare a autorității părintești

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

1.1. Noţiunea de autoritate părintească

În limbaj curent, termenul ,,autoritate” are semnificaţia de drept sau împuternicire de a comanda ori de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare .

Prezumția de autoritate părintească comună a fost introdusă în legislațiile multor state pentru a corecta situația discriminatorie în care se aflau părinții de sex masculin cu privire la încredințarea minorilor.

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea în Anglia, imperiu global la acea vreme, în caz de divorț copii au fost acordați în mod automat mamelor spre creștere și educare în baza unei presupuneri că acest părinte ar avea abilități parentale mai dezvoltate decât părintele de sex opus.

Începând cu sfârșitul secolului XX și până în prezent, această prezumție de încredințare către mamă a fost eliminată treptat din majoritatea legislațiilor naționale, fiind înlocuită de prezumția de autoritate părintească comună .

Noul Cod civil reglementează o noţiune nouă, autoritatea părintească. Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi .

Părinţii vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul obândeşte capacitatea deplină de exerciţiu .

Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori. Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.

Una din importantele instituţii ale dreptului civil civil roman era puterea părintească cunoscută sub denumirea de patria potestas. Aceasta reprezenta puterea pe care ascendentul o avea asupra persoanelor libere (liberi) ce făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenţilor săi :fii, fiice şi nepoţi din fii numiţi filii familias .

În opinia noastră renunţarea la denumirea ,,ocrotirea părintească” din vechea reglementare, şi opţiunea pentru expresia ,,autoritatea părintească” marchează revenirea la tradiţia normativă română din domeniu .

Sub imperiul vechii reglementări coniţinută de prevederileCodului familiei,Decretul nr.31/1954 şiDecretul nr. 32/1954, care nu foloseau expresia „autoritate părintească”, ci pe aceea de„ocrotire părintească” aceasta din urmă a fost definită ca „mijlocul juridic de ocrotire a minorului încare drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv seîndeplinesc de către părinii săi .

Puterea părintească sub fiii e familie erau puşi înceta la moartea lui pater familias când aceştia deveneau persoane sui juris. Nu deveneau însă persoană sui juris, prin moartea bunicului, nepotul ce se găsea sub puterea acestuia întrucât trecea sub puterea tatălui său, rămânând până la decesul acestuia din urmă persoană alieni juris, indiferent de vârsta pe care o avea.

Dacă tatăl deceda înaintea bunicului, nepotul devenea persoană sui juris la moartea bunicului său .