Răspunderea Penală Internațională în Dreptul Internațional Public

“popoarele Europei rămânând mândre de identitatea lor şi de istoria naţională, sunt decise să depăşească vechile divizarii şi, din ce în ce mai unite, să-şi făurească un destin comun ”

Tratatul de la Lisabona

PARTE INTRODUCTIVĂ

Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii unele cu altele, la început sporadic şi incidental, pentru ca pe măsura trecerii timpului să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale care cuprind toate domeniile vieţii sociale

Dreptul internaţional public, prin numeroasele sale ramuri vine în întâmpinarea atingerilor tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională. Un rol deosebit în această direcţie îl au Dreptul internaţional penal şi Dreptul umanitar, ramuri ale dreptului internaţional public, apropiate datorită obiectului lor de reglementare.

„Dreptul internaţional penal este chemat să protejeze pacea şi securitatea întregii umanităţi, desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state, existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii”.

Dreptul umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept internaţional de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.

„După cum apreciază reputatul jurist elveţian Michel Veuthey, aplicarea dreptului umanitar, rămâne o mărturie unică a raţiunii şi speranţei de a stăpâni forţa şi indurarea în faţa aderaţiei ucigătoare”.

Dreptul internaţional penal s-a constituit ca ramură distinctă a dreptului internaţional abia în ultimul secol, iar răspunderea internaţională pentru săvârşirea de infracţiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii internaţionale, îndeosebi în legatură cu crimele de război, dar şi cu săvârşirea de către persoane particulare în timp de pace a unor infracţiuni a căror periculozitate afectează societatea umană în întregul său dincolo de interesele de protecţie antiifracţională proprii fiecărui stat.

Normele dreptului internaţional, ca orice norme juridice, deci obligatorii, trebuie să respectate fără rezerve de către toate statele, de organizaţiile internaţionale precum şi, în anumite condiţii, de persoanele fizice.Încălcarea acestor norme atrage în mod necesar, dat fiind caracterul lor juridic obligatoriu, răspunderea internaţională în dreptul internaţional public.

Infracţiunile internaţionale au cunoscut o evoluţie constantă, deşi secole de-a rândul destul de lentă. La începutul secolului al XX-lea, ele constituiau încă într-o mare măsură o problemă a dreptului cutumiar, reglementările convenţionale fiind destul de reduse. Aşa se face că în 1907 convenţiile adoptate la Haga, în special Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului pe uscat, care interzicea o serie de fapte comise în timp de război împotriva populaţiei civile şi a nebeligeranţilor, statuau prin dispoziţii ce alcătuiesc ceea ce s-a numit Clauza Martens că în măsura în care nu s-au prevăzut toate situaţiile, pentru cazurile neprevăzute populaţia şi beligeranţii sunt puşi sub garanţia principiilor de drept internaţional, aşa cum acestea rezultă din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanitarismului şi din exigenţele conştiinţei publice.

Răspunderea internaţională este o “relaţie” de la stat la stat, ea neexistând în principiu decât în favoare unui stat şi în sarcina altui stat. Aşadar o regulă importantă privind răspunderea pentru fapte săvârşite de state prin încălcarea normelor dreptului internaţional este principiul epuizării recursului intern. Potrivit acestei reguli răspunderea statului pentru violarea obligaţiilor privind tratamentul rezervat străinilor intervine numai în cazul în care căile oferite de dreptul intern ca un prejudiciu cauzat unei persoane juridice străine să fie reparat au fost utilizate până la epuizarea lor fără succes.

Regula a fost consacrată în numerose tratate internaţionale, inclusiv în reglementările mai recente privind drepturile omului, care permit să se apeleze la instanţele internaţionale numai după ce în prealabil s-au pronunţat instanţele interne ale statului pe teritoriul căruia se pretinde că au fost încălcate asemenea drepturi

În trecut s-a susţinut că statele nu răspund în principiu decăt faţă de ele însele şi că idea unei răspunderi reciproce între state ar fi contrarie ideii de suveranitate. Ori de câte ori se pune problema practică a aplicării legii penale internaţionale în ce priveşte stabilirea pedepsei se recurge la dreptul penal intern al unui anumit stat sau al celor mai avansate state, care au însă principii şi sisteme de stabilire şi aplicare a pedepsei diferite, pe de o parte este greu de stabilit în concret ce anume pedeapsă să fie aplicată, iar pe de altă parte, aceeaşi faptă poate fi pedepsită în mod diferit în ţările care aplică dispoziţiile convenţiilor.

În condiţiile contemporane, dreptul internaţional se dezvoltă îndeosebi pe cale convenţională, prin reglementări scrise, astfel că şi dreptul internaţional penal începe să se bazeze tot mai mult pe incriminarea convenţională, în cuprinsul tratatelor ce se încheie definindu-se cu mai mare precizie infracţiunile internaţionale, fapt deosebit de important îndeosebi în acest domeniu, al dreptului penal în dreptul internaţional public, care este condus între alte principii şi de acela al legalităţii incriminării. Dreptul convenţional contribuie considerabil la consolidarea acestui principiu, căci formulând în scris conţinutul faptelor incriminate, le face mai clare şi mai inteligibile decât o poate face dreptul cutumiar, cutuma trebuind să fie stabilită ori de câte ori se pune problema aplicării ei, operaţiune cu atât mai dificilă cu cât în cauză sunt puse fapte şi persoane care trebuie să suporte rigorile legii penale.