Recidivă

INTRODUCERE

Cu aproape trei decenii în urmă, în literatura de specialitate s-a declarat că justiţia penală se găseşte într-o situaţie pe care mulţi autori o apreciază ca o „criză atât a sistemului, cât şi a mijloacelor”, datorită nevoii de a satisface două cerinţe cu greu de îndeplinit: pe de o parte nevoia crescândă de a asigura siguranţa şi ordinea socială în faţa creşterii criminalităţii violente şi organizate în care aceasta se manifestă, iar pe de altă parte, grija uneori excesivă de a asigura respectul drepturilor fundamentale ale omului în activitatea de aplicare şi executare a sancţiunilor penale.

Pedeapsa şi-a pierdut rolul intimidant, iar prevenţia penală, deşi rămâne „unul din postulatele inevitabile ale oricărui sistem penal”, pare să fie tot mai mult o speranţă, dacă nu o iluzie, recidivismul fiind un indiciu şi un efect al crizei sistemului punitiv penal.

Recidivismul este un fenomen socio-criminologic cu character relativ de masă, stabil, istorico-evolutiv şi juridico-penal, ce se exprimă prin ansamblul infracţiunilor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp, de către persoanele cu antecedente penale.

Recidiva a jucat un rol important în criminalitate, în mod spe¬cial în criminalitatea contemporană, în sensul că, alături de alţi factori, contribuie la diminuarea fenomenului criminal prin mijloace specifice.

Ea face parte, ca instituţie penală, din seria mijloacelor, de naturi diferite, pe care societatea le foloseşte în combaterea criminalităţii.

Codul penal român în vigoare, în dispoziţiile art. 37 şi 40, „nu defineşte recidiva în general, ci defineşte diferite forme ale recidivei”.

Recidiva, ca forma a pluralităţii de infracţiuni, constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnat definitiv pentru altă infracţiune. Pluralitatea de infracţiuni desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni, între care trebuie să existe o anumită legătură din care decurg anumite consecinţe juridice.

Pluraliatea de infracţiuni se prezintă sub mai multe forme, cele mai importante fiind: concursul de infracţiuni; recidiva; pluralitatea intermediară de infracţiuni.

Capitolul I. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1.1. Noţiunea de infracţiune

În ştiinţa dreptului penal, conceptul de infracţiune este folosit sub mai multe accepţiuni.

Într-o primă accepţiune, conceptul de „infracţiune” desemnează fapta descrisă de legea penală împreună cu elementele sale constitutive care definesc în ansamblul lor o anumită infracţiune. La stabilirea faptelor interzise sau impuse prin incriminarea lor în Codul penal - partea specială, în legi speciale sau legi nepenale cu dispoziţiuni penale - legiuitorul porneşte de la observarea realităţii obiective şi de la constatarea că astfel de fapte săvârşite cândva, în realitate, provoacă temerea că ele ar putea fi repetate .

Acţiunile ordonate sau oprite de lege trebuie să fie exprimate concis (folosindu-se numai cuvinte absolut necesare); complet (cuprinzându-se toate ipoteze esenţiale ale faptei); explicit (ipotezele de incriminare nu se pot deduce unele din altele , este necesar să rezulte expres pentru că legea penală este de strictă interpretare); clar (deoarece dacă legiuitorul doreşte să se facă ascultat , trebuie mai întâi, să se facă înţeles de destinatarii legii penale) .

Într-o a doua accepţiune, conceptul de „infracţiune” este folosit în sensul de fapta concretă, săvârşită de făptuitor şi ale cărei trăsături esenţiale corespund cu descrierea faptei încriminate. În această accepţiune, infracţiunea îmbracă forme concrete de: omor comis de X, furt săvârşit de Y; trădare prin transmitere de secrete comisă de Z, etc.