Reconstituirea și Experimentul

INTRODUCERE

Procesul de reformare a legislaţiei procesual penale în RM a trezit, în mod inevitabil, interesul de a studia experienţa pozitivă ce există în alte ţări în ceea ce priveşte administrarea eficientă a justiţiei penale. Acest studiu s-a concretizat cu introducerea în Codul de procedură penală din 14.03.2003 a unor norme necunoscute practicii şi legislaţiei naţionale anterioare, dar care, pe parcursul multor ani, erau folosite în diferite ţări ale lumii.

Noul Cod de procedură penală a întrodus noi termeni uzuali în activitatea de urmărire penală. Apariţia unor noi mijloace de probă întotdeauna sunt salutabile de către practicieni, deoarece acestea sînt chemate să ajute organul de urmărire penală la dobîndirea şi verificarea probelor, iar instanţele de judecată capătă posibilitatea de a verifica unele elemente care ar putea fi dubioase astfel înbunătăţindu-se semnificativ calitatea justiţiei. De odată ce ofiţerii de urmărire penală nu deţin deprinderile necesare în ceea ce priveşte reconstituirea faptei şi experimentul în urmărirea penală, şi, totodată, avînd în vedere că aceste mijloace probatorii sunt noi, am considerat că tema va deveni actuală şi importantă pentru a fi investigată.

Scopul tezei constă în elucidarea esenţei reconstituirei faptei şi a experimentului în urmărirea penală şi formulării unor concluzii şi recomandări în ce priveşte modelarea lor pentru realităţile din Republica Moldova.

Noţiunea de reconstituire a devenit un termen uzual al cărui înţeles principal este corect însuşit de majoritatea oamenilor. Prin reconstituire se înţelege acţiunea de restabilire a împrejurărilor în care s-a comis o infracţiune .

Noţiunile de experiment şi reconstituire apar în multe domenii, avînd, aşa cum este firesc, conotaţii diferite. Termenii sunt cunoscuţi şi în vocabularul juridic, unde definesc unele mijloace procedurale şi tactice pe care organele de urmărire penală îl folosesc în vederea stabilirii adevărului judiciar. Importanţa reconstituirii şi a experimentului ca mijloace de verificare a unor ipoteze a făcut ca legiuitorul să le insereze în Codul de procedură penală, consacrîndu-le articolele 122 şi 123. De notat, că reconstituirea şi experimentul sunt tratate într-un fel, împreună cu cercetarea la faţa locului, fapt care spune mult despre importanţa care o prezintă aceste mijloace de probă.

Textul din lege este clar şi s-ar părea că nu există nici cel mai mic impediment pentru corecta sa înţelegere.

În realitate, însă, după cum rezultă din dezbaterile teoreticienilor care au abordat aceste mijloace procedurale, definirea acestora se dovedeşte a fi destul de dificilă.

În prezenta lucrare mi-am propus să încerc anume acest lucru. Consider aceasta de mare interes dat fiind importanţa acestor mijloace.

§.1 Noţiunea şi scopul reconstituirii faptei şi a experimentului în activitatea de urmărire penală.

În orice societate modernă, în fiecare stat de drept, ordinea de drept, liniştea şi libertăţile cetăţenilor trebuie respectate şi apărate. Orice faptă care potrivit legii penale constituie o infracţiune trebuie descoperită şi probată în mod complet în cel mai scurt timp, iar autorul, autorii acesteia trebuie identificaţi şi pedepsiţi potrivit vinovăţiei lor. Nu se concepe ca o persoană nevinovată să fie, pe nedrept, trasă la răspundere penală. Însumate, toate aceste deziderate definesc scopul procesului penal, activitate complexă desfăşurată de organe specializate, a cărei importanţă pentru bunul mers al societăţii nu mai trebuie subliniată , acest lucru transpare şi din faptul că legiuitorul consacră scopului procesului penal art. 1 din Codul de procedură penală. În aceeaşi lege organică, respectiv în art. 93 se prevede că stabilirea adevărului se face pe bază de dovezi (probe). Reputatul autor N. Volonciu sublinia în acest sens: „Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile”.