Regimul juridic al contravențiilor

INTRODUCERE

Prezenta lucrare, cuprinde 5 capitole în care am încercat să definim, prin intrepretările şi ideile a mai mulţi autori, fapta ilicită cunoscută sub numele de contravenţie. Primul capitol, defineşte contravenţia şi istoria acesteia, amintind şi schimbările semnificative suportate de aceasta în timp.

Pentru a putea fi privită ca o faptă ilicită, contravenţia trebuie să fie prevăzută prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor statului. Contravenţia, este privită de mulţi autori, ca o infracţiune care într-un moment dat de dezvoltare socială şi culturală este resimţită ca având un pericol social mai diminuat, iar elementele constitutive ale unei contravenţii nu pot fi diferite decât cele ale unei infracţiuni, respectiv: subiectul, obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. De aceea, în capitolul 2, prezentăm detaliat elementele constitutive ale contravenţiei.

De la începutul instituţiei contravenţiei şi până în zilele noastre, reglementările în materie contravenţională au fost neschimbate în menţinerea ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor ce prejudiciază valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, întâmpinând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional.

Fiind o faptă distinctă de ilicit şi constituind unicul temei al răspunderii contravenţionale, contravenţia se individualizează faţă de alte fapte de ilicit prin definiţia sa legală. În capitolul 3, am prezentat asemănările şi deosebirile dintre fapta ilicită numită contravenţie, şi celelalte fapte ilicite reglementate de dreptul intern.

Cele mai importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de procedura aplicabilă în cazul sancţionării altor fapte ilicite. În capitolul 4 al acestei lucrări, am analizat şi prezentat atât sancţiunile contravenţionale, constatarea şi aplicarea acestora cât şi agenţii constatatori competenţi pentru a aplica sancţiuni.

Elementul esenţial al contravenţiei, fără de care nu ar exista, deci nu ar putea fi sancţionată ca atare, este vinovăţia. Exista situaţii, în care aceasta lipseşte, deci poate fi înlăturat caracterul contravenţional al faptei. Ultimul capitol al acestei lucrări, este constituit din cauzele care pot înlătura caracterul contravenţional al faptei, acestea fiind descrise şi explicate atât teoretic cât şi cu ajutorul practicii judiciare.

CAPITOLUL I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?

1.1 Definiţia generală a contravenţiei

Prin abordarea tradiţională a dreptului penal, prin împărţirea tripartită a acestuia, în codul penal francez de la 1791 si 1810 s-au consacrat, alături de crime şi delicte, si contravenţiile. În ţara noastră o diviziune trihotomică a dreptului penal a fost prevăzută de Regulamentele Organice (art.262, 416, 317 pentru Ţara Românească şi art. 342, 345 pentru Moldova), precum si in Condica Criminală din 1841, care împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini, si crime. De la debutul instituţiei contravenţiei şi până în prezent, reglementările în materie contravenţională au fost constante în menţinerea ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, creând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional. Ca efect al schimbărilor legislative materia contravenţională a trecut din domeniul penal în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translaţie a impus, din punct de vedere al apartenenţei la dreptul administrativ conceptual de contravenţie şi răspundere contravenţională.