Regimul Penal al Minorului în Albania

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I.1. Consideraţii generale privind starea de minoritate.

Persoana fizică pe parcursul existenţei sale, urmează o linie de dezvoltare iniţial ascendentă, ulterior descendentă şi parcurge etape distincte cu particularităţi bio-psiho-fizice, proprii.

Copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea sunt etape ale vieţii care se caracterizează prin evidente transformări fizice şi psihice ale personalităţii fiecărui om. Toate aceste transformări sunt de interes pentru domenii variate, cum ar fi sociologia, antropologia, psihologia şi, nu în ultimul rând, pentru domeniul juridic.

Dacă ne referim la două dintre etapele menţionate, copilaria şi adolescenţa, trebuie menţionat faptul că cercetările din domeniul fiziologiei şi psihologiei au pus în evidenţă faptul că aceste perioade din viaţa omului sunt individualizate printr-o mare sensibilitate. Copilul, ca şi adolescentul, nu are şi nici nu poate fi presupus că ar avea o capacitate deplină de a-şi autoevalua acţiunile proprii în lumina anumitor exigenţe sociale şi juridice.

Dacă persoana adultă dispune, mai mult sau mai puţin, singur de soarta sa şi are destinul în propriile mâini, iar posibilitatea de a deveni infractor depinde, în principal, de condiţiile sale de viaţă, minorul este o persoană, de regulă, dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportarea sa fiind hotărâtor influenţată de educaţia primită din partea persoanelor din care el depinde.

Această fragilitate particulară a copilului şi a adolescentului este condiţionată, atât material, cât şi educaţional, de familie şi de societate. Orice carenţe s-ar manifesta, pe oricare din aceste planuri, se vor reflecta, indiscutabil, asupra comportamentului minorului.

Dezvoltarea incompletă a personalităţii minorului se reflectă, atât în dreptul material, cât şi în dreptul procesual.

Regimul derogatoriu de reglementare a minorităţii a evidenţiat nevoia prevenirii faptelor antisociale şi preocuparea pentru reeducarea minorului făptuitor

Pe plan procesual, reglementarea are în vedere instituirea unor garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă.

Noţiunea de minoritate compoartă sensuri diferite în funcţie de perioada de timp la care se raportează şi la legislaţia statelor care se aplica în speţă.

Minoritatea este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale.

Astfel, legislaţia babiloniană (Codul lui Hammurabi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia.

Filosofii Greciei antice, Aristotel şi Platon susţineau ideea iresponsabilităţii penale a minorului, bazându-se pe ideea că minorii acţionează involuntar, fără intenţie.

La romani apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate, determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică.Astfel, Legea celor XII Table consacră pentru aşa numiţi “impuberi” un regim sancţionator diferit de cel al adulţilor.Impuber era considerată persoana care nu avea capacitatea de a procrea din cauza imaturităţii biologice.

Unii jurisconsulţi considerau că vârsta constituie un element suficient pentru prezumarea pubertăţii, stabilind vârsta de 14 ani ca element de referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea psiho-fiziologică a fiinţei umane.

Revoluţia franceză din 1789, a constituit un moment de cotitură în dreptul penal al minorului.Acest moment este marcat de apariţia Codului penal revoluţionar din 1791.

Codul penal revoluţionar din 1791 foloseşte noţiunea de “discernământ”, precizându-i toate conotaţiile juridice, care vor fi păstrate vreme îndelungată în legislţia multor state europene. Acest cod prevedea că, “Atunci când un acuzat declarat vinovat a comis infracţiunea pentru care a fost urmărit înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, juraţii vor decide dacă vinovatul a săvârşit infracţiunea cu sau fără discernământ.”

Introducerea conceptului de “discernământ” în normele juridice care reglementează regimul penal al minorului în Codul penal revoluţionar a constituit o inovaţie cu efecte benefice, deoarece:

• a stabilit o vârstă limită a răspunderii penale, înlăturând variaţiile din dreptul cutumiar care, fie folosea criterii arbitrare, fie aplică diferitelor speţe judecate vechiul sistem din dreptul roman, bazat pe capacitatea de procreare.

• a inclus în executarea sancţiunilor ideea de reeducare, fie prin încredinţarea minorului care nu răspundea penal părinţilor, fie prin internarea într-o casă de corecţie sau trimiterea în secţii separate de detenţie.

• a dus la atenuarea pedepselor pentru minorii care au săvârşit anumite fapte penale grave şi la instituirea prin lege a unui regim mai blând de executare a pedepselor.

Pe fondul acestor tendinţe generale, în dreptul penal european şi în condiţiile consolidării puterii centrale de stat şi elaborării unor legislaţii unitare au fost redactate codurile penale moderne, în care, tratamentul penal al minorilor devine obiectul unor reglementări distincte şi derogatorii de la normele dreptului comun.

Această evoluţie lentă este marcată de perioade tranzitorii de stagnare sau regres, care nu au împiedicat însă elaborarea şi aplicarea, în unele ţări dezvoltate, a unui sistem de dispoziţii ce au fost grupate sub denumirea comună de “drept al minorilor”.

Limita superioară a perioadei minorităţii, în general, este coborâtă treptat ca urmare a fenomenului de “acceleraţie” în dezvoltarea psiho-fiziologică şi somatică a copiilor şi adolescenţilor, în timp ce, paradoxal, vârsta de la care un minor poate răspunde penal creşte, scoţând din competenţa jurisdicţiei represive un număr din ce în ce mai mare de subiecţi care pot fi supuşi numai unei intervenţii administrative cu caracter educativ şi de ocrotire.

Acest paradox este unul aparent, care poate fi înţeles şi eliminat numai dacă avem în vadere că, treptat, criteriile biologice şi psihologice convenţionale de stabilire a vârstei da la care minorul răspunde penal, li s-au substituit considerente de politică penală.

La sfârşitul secolului XX şi la începutul noului secol, minorul a devenit un subiect autonom al preocupărilor legislative cu caracter de protecţie.

Actualmente în legislaţiile a mai multor state minor este considerat persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Această categorie de persoane este supusă, din considerente de politică penală, unor reglementări speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, pe care le voi trata în capitolele următoare.