Reglementarea Constituțională a Proprietății în Țările Uniunii Europene

Introducere

Dezbaterea care ani la rând a însuflețit implicarea și participarea constituționaliștilor și a oamenilor de cultură este centrată asupra unei teme dominante: căutarea unui nou statut al drepturilor fundamentale care, găsind în constituția europeană un germene pozitiv, este în gradul de a realiza o sinteză a tradițiilor constituționale comune a țărilor membre, dezvoltând un spațiu european comun în care paradigma integrării se alătură perspectivei maximei garanții posibile a drepturilor .

Într-un anume sens, viitorul Europei depinde exclusiv de capacitatea dreptului european de a construi ambientul unei recunoașteri reciproce a drepturilor fundamentale.

A alege dreptul de proprietate privată ca teren de probațiune a acestei ipoteze poate părea o alegere ușoară, raportându-ne la ”constituția economică” care aspiră deja la un statut comun în baza vocației economice a legislației juridice europene. Însă alegerea, s-a dovedit a nu fi atât de ușoară, în special datorită rezistenței pe care drepturile reale, și în particular dreptul de proprietate, o au față de alte sectoare ale dreptului privat precum contractele sau responsabilitatea civilă. Această rezistență asecondează până și reflexele constituționale ale formulării dreptului, care deși conservă o vocație unitară față de pluralitatea statutelor, este însoțită de dispoziții de respectare a regimurilor naționale. Este evident că această rezistență la armonizare este tipică proprietății imobiliare, în timp ce referitor la proprietatea mobiliară putem afirma că nu mai există granițe naționale.

Totuși clauza constituțională a garanției dreptului de proprietate privată, pentru a-și găsi o legitimare îndestulătoare și pentru a se acredita din punct de vedere formal la legislația comunitară, are nevoie de o armonizare la toate nivelurile, și la cel de normativă primară și în câmpul proprietății imobiliare, pentru că altfel va rămâne doar un enunț cu un semnificat firav, așa cum demonstreză astăzi interpretarea Curții europene asupra dreptului de proprietate.

Ceea ce vreau să subliniez încă de la începutul lucrării este dificultatea înscrierii dreptului de proprietate în conceptul ”tradițiilor constituționale comune” care ar trebuie să constituie elementul de sinteză al noului constituționalism european.Enunțată problema voi încerca să găsesc o cale prin care dreptul de proprietate privată să fie inclus în tradițiile constituționale comune redefinind bogățiile imobiliare cele mobiliare și dematerializarea care a cuprins țările Europei. În abordarea studiului asupra tutelei constituționale a proprietății private se găsesc câteva puncte interogative de fundal la care trebuie să dăm răspunsuri pentru a putea continua. De exemplu, care formă de proprietate este presupusă de garanția constituțională ? Sau dintre atâtea sensuri pe care le are ”interesul public” la care trebuie să facem apel în situația actuală a legislațiilor ?. Statutul proprietății private în țările cu tradiție juridică romană a fost modelul dreptului subiectiv absolut, cu toate că nici în epoca romană nu lipseau idei despre limitele impuse de interesul public.

Modelul dreptului subiectiv absolut a găsit în raportul între persoană ți pământ manifestarea sa arhetipică, pentru simplu fapt că raporturile de proprietate au fost percepute ca raporturi de domeniu în exploatarea pământului, fără a încălca limitele impuse de drepturile de proprietate ale altora.

În același timp legăturile între proprietatea privată, înțeleasă ca proprietate a pământului, și conceptul de suveranitate au impus pe lângă statutul privat al proprietății și un statut publicitar, perceput nu ca o înșiruire delimite impuse proprietarului ci ca o putere a legiuitorului de a conforma dreptul în vederea realizării unui interes public sau general. Statul și-a exercitat propria putere suverană fie asumându-și titularitatea asupra anumitor bunuri, al căror statut au caracteristici proprii față de cele ale proprietății private; fie impunând dreptului de proprietate limite cu caracter publicitar, reglementând expropierea pentru motive de utilitate publică și conformând dreptul la exigențele tutelei drepturilor ne- proprietarilor.

Raportul între interesele proprietarului, în întregimea și intangibilitatea propriului domeniu, și multiplele manifestări de suveranitate ale Statului, au constituit nucleul garanției constituționale a proprietății private care răspunde constituțiilor țărilor europene însă sustrage conținutul său minim de sub puterea de conformare a legiuitorului. Raporturile între interesul privatului și interesul public, chiar dacă modifică în timp termenii dialecticii lor rămân încă ancorate perspectivei naționale în baza importanței atribuită de proprietatea imobiliară și de diversele tradiții juridice din țările Uniunii Europene.