Relația Statului cu Dreptul

INTRODUCERE

Societatea instituţionalizată nu poate fi separată de societatea trăită de către indivizi şi grupuri, de viaţa socială în toată complexitatea ei. Fie că este vorba de moduri de producţie, de raporturi sociale, de oameni, de canal de transmitere socială, ori de instituţii politice, fiecare domeniu al societăţii instituţionalizate nu trăieşte decât prin oameni şi grupurile ale căror practici, relaţii conflicte, reprezentări, aspiraţii, proiecte, acţiuni, constituie o activitate constantă, o elaborare, în acelaşi timp, individuală şi colectivă. În această activitate societatea se re-creează permanent, în raport cu cultura, aceasta ar fi elaborarea culturală.

În acest proces de elaborare culturală dreptul şi statul ocupă un loc important ca factori de organizare şi disciplinare a relaţiilor sociale, de desfăşurare a lor în cadrul ordinii de drept, apărată de organele de stat.

Cultura se caracterizează prin acumularea de cunoştinţe şi de opere, ca obiecte de civilizaţie, şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor, care, create în cadrul transfor¬mărilor tehnice şi economice, constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici, de moduri de producţie, de forme de muncă, de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice, fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup, într-un mod particular.

Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformă¬rilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. în ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale, influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? în ce măsură conştienti¬zarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări.

Cultura-creaţie, cultura-acţiune nu sunt localizate într-un dome¬niu special al vieţii sociale. Prin ele subiectul poate deveni un actor, adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti, a raporturilor de muncă, de familie, a celor economice şi financiare, sancţionarea infracţiunilor, găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice, funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi, pe o anumită treaptă a dezvoltării sale.

Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii, care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor, în mod linear pornind de la inferior spre superior?

De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social, pe când altele sunt indiferente acestui proces. S-ar putea spune, poate, că ideea de progres este proprie, mai mult, unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii; civilizaţia evoluează mai rapid, cultura este mai conservatoare, are o tendinţă mai mare de stabilitate.

Dacă ne referim la civilizaţie, la valorile materiale create de ea, observăm că, în acest domeniu, valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi, primele reprezentând un progres faţă de secundele. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi, se renunţă la cele vechi. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai, blocurile moderne au înlocuit bordeiele, locul poştalionului a fost luat de avion şi tren, se zboară în spaţiul cosmic.

Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogă¬ţeşte mereu, aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. Valorile mai vechi, în domeniul culturii, nu se perimează. Dimpotrivă, unele dintre ele, o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. Lucrările lui Picasso reprezintă oare un progres faţă de cele ale lui Rembrandt sau Rubens? Sunt ele mai valoroase? Scrierile lui Tolstoi sau Galsworthy sunt mai valoroase decât ale lui Homer? Compoziţiile lui Sostacovici sunt mai valoroase, sau reprezintă un progres faţă de cele ale lui Mozart sau Ceaicovsky? Nu s-ar putea spune.

Ideea după care civilizaţia corespunde progresului umanităţii este seducătoare, dar şi periculoasă. Cel care generalizează termenul se gândeşte întotdeauna la propria civilizaţie şi concepe progresul prin prisma societăţilor în care ea se manifestă. Cultura tinde să se uniformizeze şi să se suprapună civilizaţiei, aşa cum a fost cazul civilizaţiei Greciei antice, a civilizaţiei musulmane sau a celei creştine. Uneori ideea de civilizaţie a fost legată de o societate dominantă, ca de ex. civilizaţia franceză, sau chiar de o rasă domi¬nantă, aşa cum apare la Gobineanu ori în anumite curente totalitare germane, chiar înainte de nazism.