Rolul și funcțiile statului

INTRODUCERE

Rolul statului consta, in principiu, in asigurarea, apararea si promovarea prin mijloacele prevazute in Constitutie si in celelalte legi a "interesului general" a "interesului public" a binelui comun inclusiv a "interesului individual". Dar, statul este un instrument special si specializat al poporului in primul rand pentru satisfacerea interesului general.Din nefericire intelesul interesului general difera de la un stat la altul, in raport de caracterul statului si de cat de fidel reprezinta acesta interesul poporului ca detinator al puterii politice. In principiu, interesul general reprezinta sinteza calitativa a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau nationale ale poporului privite in integralitatea lor. In infaptuirea interesului general, statul trebuie sa asigure ca acelasi gen de activitate sa se desfasoare in mod repetat si eficient de organisme specializate, potrivit unor norme si metode clare si bine stabilite. Aceste activitati se regrupeaza si se deruleaza in cadrul diferitelor functii ale statului, a caror analiza nu poate fi facuta decat pornindu-se de la doua criterii specifice: criteriul material si criteriul formal.

Criteriul material vizeaza continutul si natura activitatii care constituie substanta functiei statului. Desi este criticat acest criteriu socotim ca prezinta interes. In vederea satisfacerii necesitatilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri si activitatile necesare pentru atingereaacestora.

Criteriile de eficienta impun gruparea anumitor activitati, sub forma unor functii. Aceste activitati sunt formate din drepturi si obligatii juridice, care au o anumita specificitate presupun o anumita calificare, caracteristici etc., care necesita o anumita organizare, eficientizare, procedura speciala de reglementare, organe speciale de executare etc.

Astfel, activitatea legislativa presupune un continut si o natura specifica respectiv, activitatea de elaborare a legii dupa anumite reguli de catre legiuitor. Un alt continut si o alta natura o constituie activitatea de organizare a executarii si executarea in concret a legii de catre organele administratiei publice.

La fel putem spune si despre activitatea judecatoreasca, al carui specific este solutionarea dupa principii specifice a litigiilor civile, comerciale, administrative de munca, fiscale etc. si aplicarea dispozitiilor penale. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi activitatile externe ale statului, precum si activitatile economice etc. care au un alt continut si oaltanatutra.

Criteriul material vizand continutul nu se confunda cu caracterul juridic , care priveste forma, deoarece toata activitatea statala nu poate fi decat juridica.Criteriul formal, presupune a tine seama de specificul autoritatii care efectueaza activitatea statala, cat si forma actelor emise de acestea. Acest criteriu tine deci de forma data atat organului care trebuie sa desfasoare activitate, precum si forma pe care trebuie sa o imbrace activitatea statala.

Spre exemplu, autoritatea care elaboreaza legea, trebuie sa fie cea mai reprezentativa pentru popor, membrii acesteia sa fie alesii poporului, autoritate care trebuie sa functioneze dupa anumite reguli, incat sa exprime vointa poporului in actele pe care le emite respectiv, legile.

De asemenea, pentru ca vointa poporului sa devina general obligatorie, trebuie sa se exprime in anumite forme si dupa anumite proceduri, specifice numai legii, care este o regula de maxima generalitate, obligatorie pentru toti, garantata si asigurata prin forta de constrangere a Statului.

1. STATUL. PERSONALITATEA JURIDICĂ A STATULUI.

1.1.Statul-generalitati.

Istoria civilizației umane cuprinde intrinsec o istorie a nașterii și evoluției statului. Organizarea populației pe un teritoriu oarecare, legată printr-o comunitate de limbă, obiceiuri de viață, economie (agricultură, meșteșuguri, comerț), cultură, a fost ușurată prin instituirea unei autorități înzestrată cu un drept de comandă. Inițial, necesară propriei apărări, puterea autorității se regăsește ulterior în expansiunea împlinirii nevoii de “spațiu vital”.

Asiria în nordul Mesopotamiei sau Babilonia în sudul ei, Persia, cuceririle macedoniene ale lui Alexandru, au format imperii de proporții uriașe surclasate numai de imperiul aproape mondial creat de romani . Dar, a fost evident că întinderea unui stat nu era în directă proporție cu forța reală a acestuia .

Asimetric și, nu din “modestie”, ci din rațiuni de strategie, grecii și-au organizat, în raport cu forța reală de care dispuneau, state, de așa natură, încât în caz de atac să poată riposta cât mai repede posibil pentru înlăturarea pericolului. Iată cum se explică, în contrast cu imperiile gigant, cum Grecia antică a fost “populată” cu numeroase cetăți-stat, cu o întindere teritorială nu prea mare. În secolul al VIII-lea Î.Hr., Lacedemona, Sparta de mai târziu, a reunit mai multe sate, s-a afirmat ca stat puternic în vestul Peloponezului, a ajuns la apogeu în timpul războiului cu perșii (500-449), a fost cucerită de Filip al lII-lea al Macedoniei și a sfârșit în declin în secolul al III-lea .

Dacă orașele Greciei antice și-au găsit puterea în forța unității etnice și naționale, imperiile au dispărut tocmai în lipsa acestei unități sau mai aproape de realitate, în lipsa unei unități politice naționale . Așa se explică cum națiunea izraelită, împărțită în 12 triburi, a trăit drama dezbinării și izolării, accentuată prin deportarea în Babilon în timpul lui Nabucodonosor.

Impulsionat de năzuința refacerii unității imperiului roman, socotind că Bizanțul este succesorul Romei, Iustinian vedea consolidarea statului numai pe baza unității politice, religioase și legislative .

A face o judecată de valoare asupra statului în sine ca autoritate organizată, înseamnă a aprecia nivelul de dezvoltare a relațiilor economice și sociale, care au variat de la o regiune la alta, de la o entitate statală la alta, de la o perioadă istorică la alta. Limitele cronologice, inițiale și în mișcare ale noțiunii de stat, au surprins temporal evul mediu cu o entitate de măsură numită feudă și apoi țară, după care a intervenit revoluția industrială susținută de o burghezie aproape isterizată în graba ei expansionistă în căutarea de noi piețe de desfacere a mărfurilor.

Dacă fixăm limitele istorice ale statului, putem spune că expresia sa contemporană stă în mondializare sau globalizare, până la ștergerea oricărei identități, ideologie aflată într-o vădită contradicție cu conceptul de autarhie ce a caracterizat începuturile statului în antichitate.

Este neîndoielnic că în prezent asistăm la diminuarea puterii statului, măcinată de organizații internaționale, alianțe militare, organizații superstatale financiare, interese ale grupurilor private, ceea ce a ușurat așa numita integrare economică, fenomen nu neapărat născut la sfârșitul secolului XX, dacă nu uităm ceea ce preconiza Napoleon în 1807 prin pacea de la Tilsit. “Piețele financiare țes o pânză invizibilă care leagă între ele țările și, în același timp privează de libertate și constrâng guvernele” .