Rolul timpului de muncă și de odihnă în relațiile de muncă din România

INTRODUCERE

,,Munca este legea lumii moderne; temeiul unui stat este munca;

Bogăția unui popor nu stă în bani ci, iarăși, în muncă;

Fiecare , și mare și mic, datorează un echivalent de muncă societății în care trăiește”

Mihai Eminescu

1. MUNCA ȘI DREPTUL MUNCII

Munca este o trăsătură esențială a activității umane, omul fiind singura ființă care depune efort, în mod conștient , în vederea obținerii unor foloase. În același timp, munca reprezintă o condiție a traiului, deoarece fără a presta o muncă nu se pot obține bunurile necesare vieții. De cele mai multe ori, munca depusă reorezintă și o măsură a bunăstării individului. Munca constituie pentru economiști factor de producție, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice și intelectuale, în scopul obținerii de bunuri și beneficii.

Dezvoltarea societății umane a determinat normatizarea relațiilor de muncă. Dacă la începutul organizării societății umane, prestarea muncii se făcea în interes propriu, pe parcursul evoluției structurilor etatice, munca s-a prestart și în folosul altor indivizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor , munca devenind pentru o mare parte a membrilor societății muncă silnică.

Dreptul modern a adus mutații în sfera dreptului în general, punând și bazele apariției dreptului muncii, ca știință și disciplină juridică. Odată cu afirmarea drepturilor fundamentale ale omului s-au conturat idei călăuzitoare și pentru dreptul muncii, cum ar fi: dreptul la muncă, interzicerea muncii silnice, remunerația muncii prestate, etc.

Trecerea de la feudalism la capitalism și industrializarea la scară largă a proceselor de producție au determinat organizarea muncitorilor în sindicate care să le apere drepturile legate de relațiile de muncă. Mișcările sindicale de la începutul secolului XX-lea, de multe ori chiar agresive și soldate cu victime, au grăbit conturarea dreptului muncii ca o disciplină juridică autonomă.

Într-un cadru în care Uniunea Europeană a trecut prin transformări radical ăn ultimele decenii, începând cu Tratatul de la Maastricht și până la extinderea acesteia cu 10 noi state în 2004, la care s-a adăugat, în 2007 România și Bulgaria, se constată o accentuare a preocupărilor Uniunii Europene pe probleme sociale, și anume, pentru legislația muncii, respective legislația securității sociale.Rolul dreptului muncii – în cadrul politicii sociale a Uniunii Europene – s-a conturat și structurat în timp, accelerând procesul de încorporare în ansamblul politicilor comunitare a politicii sociale. O acțiune esențială privind actual estapă de modernizare a dreptului muncii este aceea că se impune, în continuare, aplicarea și în România a legislației muncii din statele membre ale Uniunii Europene. Altfel spus, normele comunitare, respectiv directivele, au un rol fundamental în armonizarea legislațiilor naționale de a complini și de a orienta legislațiile naționale ăn domeniile în care Uniunea Europeană are competențe partajate cu statele membre. Directivele privind timpul de muncă și timpul de odihnă, munca de noapte, munca în schimburi, concediul și norma de muncă, au ca scop planificarea timpului de muncă, astfel încât să se asigure siguranța și sănătatea în muncă. În legislația națională, planificarea timpului de muncă a fost considerată o parte esențială a dreptului muncii, care se extinde asupra oricărui tip de relație, incluzând astfel relații de drept administrative ale funcționarilor publici sau personalului contractual. România, fiind stat membru, trebuie să se supună legislației europene; deci, orice modificare a Directivei timpului de lucru este importantă pentru țara noastră. Totuși, în spiritual normelor comunitare, Directiva dă posibilitatea statelor membre să introducă în legislația lor internă prevederi favorabile, dar acestea trebuie să adopte dispoziții legislative, administrative și normative în conformitate cu Directiva.

Tema aleasă își propune să contribuie la eforturile activității de fixare și implementare în materie, prin lărgirea semnificativă a orizontului de cunoaștere în domeniul larg al Dreptului Muncii în general, iar în particular, a sferei de cunoștințe specific domeniului pieței muncii, a reglementărilor intervenite și a reformei acesteia, din perspective europeană și națională.

În mod special s-a urmărit o abordare a temei alese în primul rând din perspectiva teoretică a definirii și implementării, într-un cadru general, a ramurii de drept al muncii, a semnificației termenului de ,,muncă” în cadrul raporturilor de muncă , în structurile profesionale din România precum și , într-un cadrul si o abordare mai restrânsă, a definirii și implementării noțiunilor si dispozițiilor referitoare la timpul de muncă și timpul de odihnă în cadrul raporturilor de muncă de la nivel național și nu numai.

În același timp , lucrarea prezintă, tot sub aspectul teoretic, o analiză pe baza reglementărilor din legislația internă, făcând aici referire, în special la Codul muncii, la modificările aduse acestuia precum și o vadită analiză pe baza tratatelor elaborate în acest domeniu.