Tâlhăria

Cuvânt introductiv

Înscrierea în constelaţia ţărilor democratice a României impune reglementarea prin subsistemul normelor juridice a relaţiilor speciale de apărare socială, care se stabilesc între membrii societăţii în mod logic şi obiectiv, pentru protecţia valorilor esenţiale ale societăţii şi dezvoltarea lor în deplină siguranţă, condiţie sine qua non a existenţei şi evoluţiei democratice a societăţii româneşti.

Noul sistem de valori a cărui instaurare a început imediat după decembrie 1989 în ţara noastră situează, în centru, valorile democratice şi umane. In acest sistem nou consacrat, începând cu Constituţia actuală a României, omul devine, cu adevărat, valoarea socială supremă care trebuie şi se bucură de protecţie prin orice mijloace juridice.

În acest sens normele dreptului penal reglementează conduita oamenilor atât înainte şi independent de săvârşirea infracţiunilor, cât mai ales, după ce aceştia au săvârşit infracţiuni şi au devenit infractori.

Aşadar, normele dreptului penal prevăd această conduită, mai întâi, pentru a preîntâmpina comiterea unor fapte periculoase pentru societate, generatoare de relaţii conflictuale şi nu numai după apariţia conflictului ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

De altfel, în acest sens se pronunţă majoritatea autorilor în materie între care considerăm că este semnificativ să-1 cităm pe Vintilă Dongoroz, care în Tratatul de drept penal din 1939 sublinia că: „normele dreptului penal au o eficienţă activă chiar din momentul intrării în vigoare, în sensul că ele dau naştere unui raport juridic între societate, pe de o parte şi membrii săi, cărora le sunt destinate, pe de altă parte".

În virtutea acestui raport societatea, prin organismele sale, are dreptul să ceară membrilor săi să se abţină de la anumite acţiuni drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a acestora din urmă de a urma o astfel de comportare. Dacă însă acest comportament nu este respectat, trecându-se la săvârşirea infracţiunii se naşte alt raport în virtutea căruia societatea este îndreptăţită să tragă la răspundere şi să pedepsească pe neconformist, infractor, care este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să suporte pedeapsa stabilită.

Societatea noastră întemeindu-se pe un sistem de valori democratice, umaniste consacrate de Constituţie este necesar să impună cu caracter imperios apărarea acestor valori esenţiale pentru existenţa acesteia.

În acelaşi timp nu trebuie neglijată săvârşirea faptelor contrare acestor valori, care deşi sunt acte de conduită ale unor indivizi izolaţi, odată săvârşite se asamblează într-un fenomen cu serioase implicaţii pentru evoluţia societăţii.

Pe fondul stabilirii organelor de apărare a ordinii de drept, cât şi a anomiei intervenită ca urmare a trecerii bruşte de la dictatură la libertate, fenomenul criminalităţii din România, după 1989, cunoaşte o creştere, chiar dacă nu deosebită, însă constantă, atât sub aspectul criminalităţii legale, cât mai ales a celei reale, aceasta şi ca urmare a deschiderii democratice care a favorizat proliferarea criminalităţii internaţionale organizate şi pe teritoriul românesc.

Astfel şi-au făcut simţită, tot mai acut, prezenţa traficul de droguri, traficul de femei şi de copii, falsificarea de monede sau alte valori şi nu în ultimă instanţă furturile şi tâlhăriile organizate în mijloacele de transport internaţional, elemente ce depăşesc capacitatea de reacţie a statelor luate izolat, impunând o cooperare asiduă pentru reuşita combaterii lor.

Incriminarea prin normele penale şi interzicerea sub sancţiuni penale a diferitelor acţiuni sau inacţiuni care prezintă pericol social pentru valorile apărate creează în fapt noţiunile diferitelor fapte penale, între care şi tâlhăria.

Pentru studiul infracţiunii de tâlhărie, pe care ne-am propus s-o tratăm, în această prezentă lucrare considerăm necesar să facem o scurtă incursiune în clarificarea noţiunilor de patrimoniu, a relaţiilor de proprietate.

Opţiunea democratică şi umanistă a României, după 1989, s-a concretizat într-un şir de reforme, inclusiv în planul dreptului penal, în care sens, atât prin Constituţie, cât şi prin alte acte normative, în special Legea pentru modificarea şi completarea codului penal, a realizat o adevărată cotitură asupra opticii privind omul cu drepturile sale şi în special asupra proprietăţii.

Plecând tocmai de la importanţa pe care o au relaţiile de proprietate în ansamblul dezvoltării democratice a societăţii şi în stimularea interesului individului pentru progresul social, a recurs la această adaptare, conformă realităților laţilor româneşti.

Astfel a fost detronată atotputernicia proprietăţii de stat, stabilindu-i-se acelaşi regim de egalitate din punct de vedere al apărării proprietăţii publice cu cea privată, moment semnificativ al alinierii legislaţiei noastre penale la legislaţia democratică modernă din statele de drept, făcând unul din paşii importanţi spre integrarea democratică în lumea civilizată.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND TÂLHĂRIA

1.1. Patrimoniul, valoare socială ocrotită de cadrul juridic instituit de legea

penală

1.1.1. Noţiunea de patrimoniu în spiritul legii penale.

În cadrul legii penale, noţiunea de „patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane" (1).

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane privite ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunuri pe care le cuprinde la un moment dat; patrimoniul fie că îl privim ca entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drept, există obligatoriu la orice subiect de drepturi, „chiar când pasivul depăşeşte activul" (2); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul în care voinţa acestuia, care îi dă caracterul de unitate, se stinge.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale, necorporale consumptibile ori fungibile, mobile ori imobile, principale ori accesorii etc, „adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului, privite din punctul de vedere al valorilor economice şi al raporturilor care se nasc din exerciţiul acestei puteri, facultăţi, aptitudini"(3).

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca o universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.

Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri şi pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci de cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.

De aceea suntem de părere că, mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu ,, bunurilor patrimoniale" decât ca infracţiuni contra patrimoniului.