Urmărirea penală

Întroducere

În vechime procesul penal se defăşoară mai mult la instanţă sau aproape în exclusivitate în faţa acestei. Nu există decît în forme rudimnetare organizarea complexă a unor organe specializate, care să intervină din oficiu în lupta contra fenomenului infracţional şi să pregătească judecarea cauzelor penale.

Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului pentru combaterea fenomenului infracţional, ducînd la concepţia modernă în care cauza penală nu mai este considerată un simplu litigiu între infractor şi victimă.

Înfăptuirea justiţiei penale avînd cea mai mare importanţă pentru stat, procesul a manifestat tendinţa diversificării şi complicării formelor de realizare. Aceasta a dus la apariţia şi dezvoltarea unor organe specializate care defăşoară activităţi specifice în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea din oficiu a cauzelor penale. Pe planul organizării procesului penal a apărut necesitatea obiectivă, ca înaintea judecării cauzei penale de către instanţă, să existe o activitate prealabilă şi diversificată, reglementată într-o fază separată.

În condiţiile vieţii sociale moderne în care infracţiunile devin din ce în ce mai variate, iar modul lor de realizare ţine de pasul de dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, victima, ca persoană particulară izolată, s-ar găsi dezarmată faţă de infractorii, fără sprijinul unor organe de stat avînd dotarea şi pregătirea profesională necesară de luptă contra infracţionalităţii. În acesata rezidă altă justificare a necesităţii obiective a existenţei organelor de urmărire penală şi activităţii lor.

Această idee a fost de mult scoasă în evidenţă în literatura de specialitate. Astfel I.Tanoviceanu arată : „Nimic din tot ceea ce progresul a pus la îndemîna omului modern, spre folosinţă onestă şi binefăcătoare, nu a rămas nespeculat de odioasa armată a infractorilor. În lupta contra crimelor, societatea este datoare să pună la contribuţie toate mijloacele pe care civilizaţia actuală i le oferă.

La perspicacitatea şi ingeniozitatea infractorilor moderni, trebuie să se răspundă printr-o organizare metodică şi serioasă a urmăririi penale. După cum infractorii îşi perfecţionează sistemele lor de atac, tot astfel societatea trebuie să-şi perfecţioneze sistemele sale de luptă.”

Necesitatea obiectivă a urmăririi penale, constituită în cadrul unei faze procesuale, rezultă şi din modul cum este concepută şi organizată activitatea instanţei.

Ar fi haotic procesul penal în care s-ar ajunge la judecată fără vreo pregătire a acestuia. Instanţa nu poate, de regulă acoperi în bune condiţiuni toate condiţiile legate de strîngerea şi verificare probelor şi de urmărirea operativă de teren a infractorului în vederea identificării şi prinderii lui.

Aceasta implică nu doar o diversificare a organelor de urmărire penală faţă de cele de judecată, dar şi a formelor şi modalităţilor în care îşi desfăşoară activitatea procesuală.

Necesitatea unui sistem procesual în care urmărirea penală să constituie o fază distinctă, porneşte de la ideea, că cine judecă nu poate efectua urmărirea pe materialele cauzei şi invers.

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal. Reglementarea acesteia are loc în cadrul Titlului I din partea specială a CCP al Republicii Moldova.

În literatura de specialitate, urmăririi penale i s-au dat numeroase definiţii, apropiate ca sens şi conţinut din care se deduce că aceasta constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în care se strîng şi verifică toate probele cu privire la săvîrşirea infracţiunei, se descoperă făptuitorului stabilindu-se răspunderea acestuia, în vederea trimiterii în judecată şi se iua măsurile menite să asigure în continuare buna desfăşurare a procesului penal.

CAPITOLUL I CONDIŢIILE ŞI PARTICULARITĂŢIILE URMĂRII PENALE.

1.1 OBIECTUL ŞI SCOPUL URMĂRII PENALE.

Sarcina de a descoperi o infracţiune impune existenţa unei faze independente în procesul penal – urmărirea penală.

Urmărirea penală – este activitatea desfăşurată de către organele de urmărire penală, ofiţerii de urmărire penală şi procuror în vederea descoperirei infracţiunei şi are ca scop colectarea şi verificarea probelor care dovedesc faptul infracţional, care identifică persoana şi probează vinovăţiea lui.

Printre definiţiile cele mai ample o citim pe cea de dată de savantul M.A.Celţov, după care: „Se numeşte urmărirea penală larga şi variată activitatea desfăşurată de procuror şi organele de urmărire penală, în scopul descoperiri şi conservării urmelor maretiale ale infracţiunii, al strîngerii probelor procurate de martori şi experţi, al stabilirii identităţii celui vinovat şi al dovedirii vinovăţiei, precum şi în scopul luării de măsuri menite a preveni eschivarea lui de la judecată”.

Urmărirea penală are ca obiect acumularea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii acestuia.

Activitatea organelor de urmărire penală a fost întotdeauna o condiţie importanţă la asigurarea legalităţii şi ordinei de drept. De activitatea organelor de urmărire penală depind rezultatele finale în combaterea criminalităţii, asigurarea limitelor reale ale respectării drepturilor cetăţenilor şi intereselor de stat.

În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, art.252:”Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a stabili răspunderea acestuia”.