Relația Caracteristici Biochimice și Fiziologice

,,Plantele medicinale fie că se exprimă prin rădăcini, rizomi, bulbi, tije, ramuri frunze, flori sau fructe reprezintă în esenţă forţele benefice ale cosmosului’’ (dr.Arcadie Percek)

INTRODUCERE

Utilizarea plantelor medicinale pentru vindecarea unor afecţiuni la om datează din timpuri foarte vechi, preistorice cînd omul (trăind în mijlocul naturii şi luptînd prin diferite mijloace pentru a-şi cîştiga existenţa) a sesizat că anumite plante erau bune pentru hrană, altele pentru vindecarea unor boli, iar altele erau toxice.

Şi astăzi, ca şi atunci plantele medicinale sunt utilizate la tratarea diferitelor afecţiuni, ca sursă de hrană şi pot fi toxice atunci cînd sunt folosite în cantităţi prea mari şi sunt utilizate în abuz. În acest caz pot dăuna sănătăţii omului dacă nu sunt administrate în dozele şi cantităţile corespunzatoare.

Cu toate acestea, plantele medicinale au efect benefic asupra organismului şi pot tratata cu eficenţă multe boli dacă sunt întrebuinţate cu grijă şi după o prescripţie medicală.

Pentru a se tratata de boli oamenii folosesc plantele medicinale sub anumite forme ceaiuri, infuzii, cataplasme, băi, tincturi, comprese, creme, siropuri, uleiuri, loţiuni, comprimate, inhalaţii, decoct, macerat

Prin procesul de fotosinteză plantele produc o serie de substanţe organice primare (glucide, lipide, proteine). Din aceste substanţe, în urma unor transformări biochimice se formează alte grupe de substanţe (uleiuri volatile sau esenţiale , heterozide, taninuri, alcaloizi, principii amare, saponine, coloranţii vegetali, vitamine etc.) care prezintă în viaţa plantei roluri specifice. Aceste substanţe conferă plantelor proprietăţi farmacologice, alimentare, medicinale, tinctoriale, aromatizante, bactericide, fungicide, tinctoriale, etc.

Pentru om, plantele medicinale reprezintă o sursă de hrană şi de materii prime pentru diferite ramuri industriale (industria farmaceutică, alimentară, cosmetică, chimică).

Dintre familiile botanice , Familia Asteraceae este o familie cu numeroşi reprezentanţi, mulţi dintre ei au proprietăţi medicinale. Speciile medicinale din această familie sunt utilizate pentru tratarea unei game complexe de afecţiuni:

- afecţiuni ale aparatului digestiv

- afecţiuni ale aparatului respirator

- afecţiuni ale sistemului nervos

- afecţiuni ale aparatului uro-genital

- afecţiuni ale aparatului cardiovascular

- afecţiuni dermatologice

- afecţiuni de nutriţie şi metabolism

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII PRINCIPALE PRIVIND PLANTELE MEDICINALE

1.1.Istoricul utilizării plantelor medicinale

Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în ţara noastră o veche şi bogată tradiţie, fapt care este, de altfel, confirmat şi de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au dat la iveală nu numai unele forme medicamentuoase dar şi unele vase în care se preparau(infuzoare, pîlnii de pămînt ars etc.). Datorită poziţiei sale geografice şi climatice,teritoriul patriei noastre a fost în permanenţă leagănul unei vegetaţii variate şi bogate; specialiştii au identificat la noi peste 3600 de specii de plante superioare, spontane şi de cultură pe care stramoşii noştri le-au denumit cu peste 5000 nume. (Constantinescu şi Hatieganu, 1986 )

Herodot, denumit şi părintele istoriei, într-una din cărţile sale ( Istorii în 9 cărţi ) prezentînd expediţia pe Dunăre a lui Darius - marele rege al perşilor - cu o concizie ce atestă un talent extraordinar, caracterizează astfel pe strămoşii noştri geto -daci ,,cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci’’ consemnînd astfel existenţa acestor neamuri pînă atunci anonime.Pe lângă acest fapt, Herodot mai completează fizionomia fundmentală spirituală a geto - dacilor cu o precizare tot atît de lapidară,,că ei aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească bolnavii’’. Platon socotea pe Zalmoxis ca un ,,zeu latros vindecător superior medicilor şi medicinei greceşti’’, dovada elocventă de nivelul ridicat al cunoştiinţelor medicale ale geto-dacilor, cu sute de ani înaintea erei noastre

Primele date mai ample privind utilizarea plantelor medicinale de către stramoşii noştri aparţin medicului grec Dioscorides născut în Asia Mica în anul 1 e.n. În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul să călătorească prin diferite regiuni ale imperiului roman şi să se documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de către populaţia ţinuturilor romane,dar şi de aceea a tărilor învecinate- cum era Dacia. Toate asecte date Dioscoride le-a

consemnat într-o lucrare voluminoasă cuprizînd cinci cărţi scrise în limba greacă intitulate: ,,Despre mijloacele de vindecare’’ publicată în anul 77 e.n., în care sunt descrise aproape 600 plante medicinale, cu numeroase reprezentări iconografice şi sunt facute o serie de precizări privind folosirea lor. Tot în această lucrare Diocorides subliniază că pe teritoriul Daciei se utilizau pe scară largă numeroase specii de plante, însă descrierea lor, bazată pe unele caracteristici exterioare ale lor este vagă şi incompletă, dînd naştere la incertitudini şi confuzii.

Lucrarea lui Dioscorides a constituit o remarcabilă sinteză a cunoştinţelor medicale greco-romane şi timp de secole a fost în permanenţă consultată de medicii europeni. Arabii, la scurt timp dupa pătrunderea lor în Spania, dîndu-şi seama de valoarea lucrării lui Dioscorides au dispus traducerea ei în limba arabă şi astfel s-a reuşit integrarea cunoştiinţelor terapeutice greco-romane,privind utilizarea plantelor medicinale, în civilizatia arabă.