Studiul profilului ecologic care caracterizează ecosistemul viticol Stoenești

INTRODUCERE

Ecologia sistemelor antropice viticole se ocupă cu implementarea în viticultură a legilor şi a principiilor ecologice. Acest lucru este necesar deoarece viţa-de-vie este o plantă multi-anuală, iar plantaţia în sine are caracter de monocultură. Producţia asigurată de o plantaţie viticolă este variabilă calitativ şi cantitativ fiind supusă influenţei factorilor din biotopul şi din biocenoza viticolă.

În cadrul ecosistemului viticol, omul intervine ca factor reglator prin intermediul subsistemului agrofitotehnic şi social-economic. În timp, biotopul viticol îşi alterează calităţile fiind necesară intervenţia antropică în vederea corectării resurselor trofice, hidrice şi altele.

Intervenţia antropică nu constă doar în dirijarea factorilor de mediu, ea exitinzându-se şi asupra viţelor pentru a le pune în concordanţă cu condiţiile de mediu. Din acest motiv, considerăm că obiectivele ecologiei sistemelor antropice viticole se referă la: amenajarea ecosistemelor viticole şi exploatarea acestora în contextul protecţiei mediului, la alegerea materialului biologic în funcţie de oferta ecologică, la studiul bilanţului energetic în cadrul ecosistemelor viticole. Pentru a atinge aceste obiective, ecologia sistemelor antropice viticole necesită cunoştiinţe din domenii adiacente şi anume: viticultura, care furnizează informaţii despre înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor viticole.

Importanţa activităţii viticole derivă din faptul că poate fi considerată ca având 4 valenţe: socioeconomică, alimentară, protecţia mediului şi peisagistică.

Din punct de vedere socialeconomic, activitatea viticolă constituie o sursă de existenţă spre exemplu: întreţinerea unui hectar de viţă-de-vie necesită între 250-2 000 ore/ha în funcţie de dezvoltarea tehnologică din arealul respectiv.

Pe de altă parte, viticultura trebuie să reprezinte şi o sursă de profit şi totodată un furnizor de materii prime către alte sectoare de activitate.

Importanţa alimentară a viticulturii este dată de faptul că strugurii au un potenţial caloric ridicat dublat de un conţinut de vitamine, provitamine şi săruri minerale.

Din punct de vedere al protecţiei mediului, viticultura este importantă întrucât asigură valorificarea terenului în pantă, a terenului nisipos sau a terenului erodat.

Din punct de vedere peisagistic, viticultura exercită un rol important prin senzaţia oferită de peisajul viticol sau de efectul creat de formele de conducere artistică a viţei-de-vie cum ar fi: bolţile, gherlandele etc.

CAPITOLUL I

ECOSISTEMUL VTICOL

1.1.SCURT ISTORIC, DEFINIȚIE ȘI CONȚINUT

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată regulat, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de avantajoase pe care viţa-de-vie le găseşte pe toată întinderea ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea. Având un patrimoniu de 181 343 de hectare (la nivelul anului 2009), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc. Cultura acestei plante multianuale preocupă un număr mare de locuitori din majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de până la 450-500 m, în areale cu condiţii climatice prielnice.

Viţa-de-vie alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor culturi dar şi nisipurile din diferite zone ale ţării noastre. Plantaţiile viticole joacă un important rol antierozional, intervenind activ în păstrarea solului prin protecţia împotriva eroziunii şi prin fixarea nisipurilor mişcătoare.

Viţa-de-vie, împreună cu grâul, este una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.Hr., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.Hr. (Martin T.,1972).

Primele documente care confirmă existenţa viilor din Transilvania datează din prima jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab.,2000).

Situaţia înfloritoare a viticulturii şi comerţul dezvoltat cu vin presupune existenţa unor soiuri valoroase şi a unor podgorii capabile să fructifice însuşirile calitative ale soiurilor cultivate.

Creşterea viticulturii a cerut reconsiderarea soiurilor avizate la plantare, în legătură cu diversificarea producţiei viti-vinicole şi cu profilarea unor noi podgorii şi centre viticole, care au însumat o suprafaţă de circa 80 000 ha. O atenţie deosebită a fost acordată extinderii în producţie a soiurilor autohtone de mare valoare (Fetească albă, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Fetească neagră şi altele), a unor soiuri de calitate superioară ce interesează exportul de vin (Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon, Muscat Ottonel) şi a soiurilor pentru struguri de masă cu bobul mare.