Analiza profitabilității la SC EnergCconstructia SA București

INTRODUCERE

Teoria sondajelor are ca obiect furnizarea unui cadru metodologic ştiinţific destinat modelării, în situaţii tip, a problemelor legate de culegerea datelor.

Termenul de sondaj, apărut relativ recent, reprezintă o cercetare parţială a cărei scop este ca, pe baza rezultatelor obţinute de la un eşantion riguros prelevat, să se estimeze parametrii populaţiei totale, pe baza principiilor teoriei probabilităţilor, statisticii matematice şi legii numerelor mari.

Lucrarea de faţă este structurată pe 4 capitole. Capitolul I prezintă aspecte teoretice privind sondajul statistic. În capitolul II este prezentată pe scurt metodologia specifică sondajului statistic precum domeniile de utilizare, limitele şi avantajele acestuia. Capitolul III se doreşte a fi o cercetare prin sondaj realizată la nivelul judeţului Gorj prin prisma, în principal, a infrastructurii turistice. Lucrarea se finalizează cu câteva concluzii desprinse în urma realizării cercetării prin sondaj.

Capitolul I

CONCEPŢII TEORETICE CU PRIVIRE LA PROFIT ŞI DETERMINAREA SA

1.1. GENEZA ŞI FUNCŢIILE PROFITULUI

1.1.1. Geneza profitului

Profitul este indicatorul de bază al conceptului de eficienţă economico – financiară, ce constituie raţiunea de a fi a unei întreprinderi într-o economie de piaţă.

Economistul francez Fr. Perroux afirmă: „profitul este motorul esenţial al societăţii. Proprietarii, oricare ar fi ei, agricoli sau industriali, au interesul de a produce cât mai mult posibil bogăţii punând în aplicare cele mai bune mijloace. Cu toate că repartiţia finală a bogăţiei nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată”.

Cea mai simplă şi concretă definiţie a profitului este aceea care-l consideră drept remunerarea directă a activităţii unui întreprinzător într-o economie concurenţială.

Din punct de vedere generic, profitul reprezintă diferenţa pozitivă dintre toate veniturile realizate din producţie şi servicii în scopul vânzării şi totalul cheltuielilor ocazionate de acestea într-un anumit interval de timp (lună, trimestru, an).

Prezenţa profitului demonstrează că întreprinderile îşi acoperă integral cheltuielile din venituri proprii şi obţin un excedent de valoare în expresie bănească.

În sens restrâns, profitul e o formă importantă a produsului net care se autonominează în procesul de repartizare şi utilizare a unei părţi din valoarea nou creată la nivel microeconomic.

Deşi sfera profitului unei întreprinderi este extinsă asupra tuturor rezultatelor economice, de exploatare, financiare şi extraordinare, în realitate, profitul reprezintă numai o formă a produsului net, care rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare şi remunerare a acţionarilor sub formă de dividend.

Profitul este creat de munca productivă în bunuri şi servicii, dar realizarea lui efectivă are loc în procesul de circulaţie, odată cu realizarea valorii mărfurilor şi serviciilor pe o piaţă concurenţială. Realizarea efectivă a profitului presupune ca sortimentul şi calitatea produselor şi serviciilor prestate să răspundă unei cereri solvabile. Dacă mărfurile şi prestările de servicii nu corespund necesităţilor pieţei, ele nu se realizează şi astfel, profitul nu se formează.

Teoria şi practica economică au asimilat treptat noţiunea de profit, fără a se realiza însă o accepţiune universală şi imuabilă. De aceea se întâlnesc mai multe accepţiuni, unghiuri în analiza şi aprecierea profitului.

Adesea s-a recurs la apropierea acestei noţiuni de cea de beneficiu, în intenţia de a se da profitului doar sensul său pozitiv. Dar, şi aşa, relaţia dintre profit şi beneficiu rămâne destul de generală şi de confuză. Astfel, unii autori au considerat că cele 2 noţiuni sunt sinonime, alţii au apreciat că beneficiul şi profitul sunt distincte şi diferite ca sferă de cuprindere (fie că profitul e o parte a beneficiului, fie invers).

Atunci când se doreşte să se dea profitului doar expresia de rezultate pozitive ale activităţii economice, pierderea reprezintă noţiunea pereche negativă a profitului.

Ambiguitatea termenului a făcut ca acestuia să i se acorde o mare atenţie în toate sistemele de gândire economică. În unele cazuri, profitul a primit cele mai curioase şi neaşteptate interpretări politico – ideologice.

Mercantiliştii (Cantillon, Colbert) s-au ocupat atât de analiza profitului, cât şi de izvorul său. Ei vedeau izvorul său. Ei vedeau izvorul profitului în sfera circulaţiei. Potrivit concepţiei lor, mărfurile se vând la preţuri care cuprind 2 elemente diferite: primul element e valoarea reală şi al doilea profitul de înstrăinare, realizat din vânzarea mărfurilor.

Potrivit aceste concepţii nu orice circulaţie e izvorul profitului comercial, ci numai circulaţia dintre state, comerţul exterior. Deci, profitul e rezultatul activităţii de comerţ exterior.

Economiştii fiziocraţi (Turget, Quesnay) au respins concepţia mercantilistă şi au căutat să demonstreze că profitul se obţine doar din activităţile productive agricole, acesta fiind un dar al naturii.

Clasicul Adam Smith defineşte profitul drept recompensă a aportului productiv al întreprinzătorului (capital + muncă), care corespunde funcţiei de dirijare, de organizare generală a producţiei, de luarea de decizii. El susţine că profitul este un produs al muncii neplătite, un venit ce revine capitalului. El numeşte profit cea ce este produs net.

Un mare merit al lui Smith în analiza profitului este şi faptul de a fi respins părerea care considera profitul drept salariu cuvenit capitalistului. El a arătat în mod just că salariul şi profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, că mărimea profitului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea capitalului acestuia. În schimb, beneficiul întreprinzătorului (partea din profit care rămâne după scăderea dobânzii) este o recompensă pentru riscul şi strădania întreprinzătorului capitalist.