Aspecte Privind Tehnicile de Spălare a Banilor pe Plan Internațional

I N T R O D U C E R E

Geneza evaziunii fiscale este indisolubil legată de stat şi apariţia lui. De-a lungul istoriei, formele de manifestare au evoluat odată cu dezvoltarea economico-socială. Sustragerea de la plata obligaţiilor au fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească.

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca si, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. ,, Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul ca fiscul lovind indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes; interesul bănesc”.

Evaziunea fiscală este unul dintre capitolele cele mai studiate atât de teoreticieni, cât şi de tehnicieni în materia fiscală. Cu toate acestea, în pofida a tot ce scrie despre cauzele, modalităţile, amploarea, controlul sau sancţiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care-l exploatează este incert.

Această imprecizie provine de la diversitatea cuvintelor folosite pentru desemna mai mult sau mai puţin, acelasi fenomen-neîndeplinirea voită de către contribuabili a obligaţiilor lor fiscale legale.

Dacă se vorbeşte într-adevăr de fraudă, se vorbeşte în aceeaş măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului; de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozante sau subestimare fiscală, frauda la lege sau economie subterană.

Confuzia terminologică este, de altfel, cu atât mai importantă, cu cât cuvintele au sensuri diferite de la autor la autor. Totusi, cel mai adesea frauda fiscală desemnează, stricto sensu, o infracţiune la lege şi se distinge de evaziunea fiscală care s-ar putea defini şi ca o utilizare abilă posibilităţilor oferite de lege. Sunt unele cazuri când unii autori asimilează cele doua noţiuni.

Evaziunea fiscală este caracterizată printr-o imprecizie foarte mare, ei asociindu-se trei sensuri şi o dublă apreciere în ceea ce priveşte legalitatea. Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii fiscale, mai ales între cele doua războaie mondiale, a fost cel în care frauda îmbracă o formă extensivă, adică noţiunea de evaziune fiscală este inclusă în cea de fraudă.

Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este ,, arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale”. Potrivit acestei percepţii, evaziunea fiscală este, oarecum, asimilată fraudei.

Cel de-al treilea sens constituie un termen generic şi desemnează totalitatea manifestărilor de ,, fuga” din faţa impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale, care ajunge să înglobeze şi frauda.

Pe această linie să înscrie şi definirea şi clasificarea evaziunii fiscale făcută în literatura de specialitate interbelică de Virgil Cordescu.

Evaziunea fiscală este o rezultantă logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rău asimilate, a metodelor şi modalităţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevderii şi nerespectării legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.

Amenzile fiscale nu-l vor determina pe contribuabil să declare exact veniturile pe care le are, ci îl vor determina să ia o serie de precauţii mai minuţioase, pentru a se sustrage de la obligaţiile sale faţă de stat. Se conturează chiar o psihologie a contribuabilului de a nu plăti niciodată decât ceea ce nu poate sa nu plătească.

Natura omeneasca are întodeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului particular; ea este înclinată să considere impozitele şi taxele mai mult ca un prejudiciu şi nu ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice şi să nu tolereze pe cei care încearcă să-i micşoreze patrimoniu.

În condiţiile economiei de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă, din cauza tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri c¬ât mai substanţiale. Proliferarea faptelor ilegale, îndeosebi a celor din domeniul economico-financiar, este o consecinţă a unor imperfecţiuni a le legislaţiei sau a lipsei unor reglementări.

Mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se prezintă sub infinite forme, dar ele se pot împărţi în două categorii:

- procedee ilicite;

- simple neadevăruri sau chiar exploatarea insuficienţelor legislative;

- prin intenţie.

Evaziunea fiscală poate fi deci ilicită, având uneori şi un caracter fraudulos, şi legală sau mai bine zis tolerată sau intenţionată. Se poate face deci o distincţie între frauda fiscală, care constituie un fapt ilicit chiar de natură penală, şi evaziunea fiscală propriu-zisă, care nu implică fapte care să întrunească elementele unei infracţiuni (sau uneori contravenţie, dar care nu este mai puţin dăunătoare interesului public).