Auditarea activității de creditare

Mediul în schimbare în care se află băncile, prezintă oportunităţi majore pentru acestea, dar

totodată presupune riscuri complexe şi variabile care sunt o provocare pentru managementul bancar.

O evaluare externă a capacităţii băncii de a funcţiona sigur şi productiv în mediul său de

afaceri se efectuează, de regulă, o data pe an. Toate evaluările anuale sunt similare ca natură, dar se

concentrează pe aspecte uşor diferite în funcţie de scopul evaluării. Evaluările se realizează de către

autorităţile de supraveghere şi de către auditorii externi.

BNR, în calitate de autoritate de supraveghere, stabileşte dacă banca este viabilă, dacă

respectă cerinţele de reglementare şi dacă este „sănătoasă” şi aptă să-şi îndeplinească angajamentele

financiare faţă de deponenţi şi alţi creditori. De asemenea, se verifică totodată dacă operaţiunile

băncii pot periclita, sau nu, siguranţa sistemului bancar per ansamblu.

Auditorii externi caută să asigure că situaţiile financiare oferă o imagine fidelă a condiţiei

reale a băncii. În plus, auditorii externi sunt solicitaţi să evalueze dacă managementul îndeplineşte

sau nu, obiectivele stabilite de consiliu şi să constate dacă managementul expune, sau nu, capitalul

băncii la riscuri exagerate. Băncilor li se cere, de obicei, să treacă printr-un audit extern care implică

cel puţin situaţiile financiare de la sfârşitul exerciţiului financiar.

O evaluare credibilă a situaţiei financiare a unei bănci solicită analiştii şi supraveghetorii,

întrucât multe active bancare sunt nelichide şi nu posedă o valoare de piaţă determinată obiectiv.

Noile instrumente financiare fac şi mai dificilă evaluarea activului net al băncilor şi altor

instrumente financiare într-o manieră oportună.

Liberalizarea pieţelor bancare şi de capital a mărit substanţial nivelul de informare cerut în

realizarea stabilităţii financiare, în timp ce furnizarea de informaţii utile, adecvate participaţiilor şi

tranzacţiilor lor a devenit esenţială pentru menţinerea unor pieţe disciplinate şi eficiente. Pentru

aceasta trebuie furnizate informaţii utile şi oportune care să satisfacă interesul utilizatorilor externi

referitor la informaţii financiar – contabile. În principiu, participanţii pe piaţă, deponenţii şi

populaţia nu sunt nici ei mai puţin interesaţi de informaţii decât autorităţile de supraveghere.

Prezentarea de informaţii poate fi gradual îmbunătăţită indirect prin contrapresiunea

exercitată de participanţii puternici de pe piaţă, deoarece, în condiţii normale, banca prezentând

informaţii, poate prin aceasta să-i determine pe investitorii şi deponenţii potenţiali să furnizeze

capital, deci să atragă noi fonduri.

Dorinţa de a ascunde informaţii, în special cele care reflectă rezultate slabe, poate să se

transforme de cele mai multe ori într-o lipsă de transparenţă, care este evidenţiată chiar şi în

economiile cu sisteme bancare avansate. În plus, dată fiind sensibilitatea lichidităţii băncilor la o

2

percepţie publică negativă, informaţiile cu cel mai puternic impact de a declanşa reacţii pe piaţă

bruşte şi nefavorabile sunt, în general, prezentate în ultimul moment posibil, de obicei involuntar.

Chemările la o transparenţă mai mare indică adeseori eşecul în a furniza informaţii utile şi

oportune şi acest lucru este cel mai acut atunci când informaţia căutată sau furnizată este negativă.

Autorităţile de reglementare au responsabilitatea de a rezolva problema disponibilităţii

informaţiilor. Deşi legislaţia bancară a fost folosită, în mod tradiţional, ca o modalitate de a forţa

prezentarea de informaţii de-a lungul timpului, acest proces a implicat furnizarea datelor statistice în

scopuri de politică monetară.

În prezent, autorităţile de reglementare implică obligarea la un minim de prezentări, inclusiv

o cerinţă ca băncile să publice părţi specificate din rapoartele lor prudenţiale şi alte informaţii

pertinente. Valoarea prezentărilor depinde în mare măsură de calitatea informaţiilor propriu-zise.

Cu toate acestea, furnizarea de informaţii poate fi costisitoare, de aceea nevoile de informare trebuie

examinate îndeaproape pentru a se asigura că dezavantajele prezentărilor sunt complet justificate de

beneficiile acestora.

Cerinţele de prezentare a informaţiilor financiare se concentrează, de regulă, pe publicarea

de informaţii cantitative şi calitative în raportul financiar anual al unei bănci, întocmit pe o bază

consolidată. Formatul de prezentare obligă la un set de situaţii financiare complet auditate.

Furnizarea de informaţii în sectorul financiar a fost îmbunătăţită în ultimul timp prin

formularea de standarde asupra calităţii şi cantităţii informaţiilor ce trebuie oferite publicului.

Cerinţele de prezentare trebuie revizuite periodic pentru a se asigura că necesităţile curente

ale utilizatorilor sunt satisfăcute şi că povara asupra băncilor nu este justificat de mare.

Auditarea situaţiilor financiare a apărut datorită nevoii pe care o au utilizatorii externi de a

se baza pe şi de a avea încredere în aceste situaţii. [2]

Rolul auditorului, în special al auditorului extern, este în principal acela de spori încrederea

utilizatorului în informaţia contabilă, de a aduce un plus de siguranţă faptului că informaţia

contabilă a fost obţinută, tratată şi prezentată în conformitate cu standardele şi principiile contabile

acceptate.

Auditul poate releva prezenţa unor greşeli sau a unei fraude, dar aceste elemente sunt

trăsături secundare, ce apar în urma unei activităţi normale de audit. Acesta implică în general,

acţiuni de verificare şi control a activităţii băncii şi certificarea în final a corectitudinii, sub toate

aspectele semnificative, a cifrelor înscrise în documentele financiar-contabile finale.

În procesul decizional, factorii de decizie se confruntă cu o probabilitate tot mai mare de a

primi informaţii incorecte datorită:

• distanţei dintre informaţii şi utilizatori. Lipsa accesului direct la sursa informaţională, cât şi

numărul mare de intermediari informaţionali pot duce la dezinformare intenţională sau

neintenţională.

• manipularea informaţiilor în scopuri personale, părtinirea şi motivele personale ale

furnizorului de informaţii. Dacă informaţiile transmise nu corespund celor ale factorului de

decizie, atunci informaţiile în cauză ar putea fi manipulate în favoarea ofertantului sau în

scopul de a influenţa utilizatorii într-o direcţie dorită.

• volumul mare de muncă. Creşterea volumului tranzacţiilor comerciale măreşte probabilitatea

includerii în evidenţe contabile a unor informaţii greşit înregistrate.

• complexitatea tranzacţiilor comerciale. Complexitatea tranzacţiilor comerciale între

organizaţii a devenit tot mai greu de înregistrat în contabilitate.

Riscul ca informaţiile prezentate să nu fie corecte reprezintă riscul informaţional asumat de

întreprindere. El reflectă probabilitatea ca informaţiile pe care s-a bazat estimarea riscului economic

să nu fie exacte. Auditul nu are nici o influenţă asupra riscului economic, însă poate avea un impact

semnificativ asupra riscului informaţional. Astfel, prin sporirea credibilităţii informaţiilor financiar

– contabile, auditul reduce într-o măsură semnificativă „riscul informaţiei” pentru utilizatorii

situaţiilor financiare. S-a constatat că pentru instituţiile mai mari, este mai practic să se suporte cheltuielile privind reducerea riscului informaţional, decât pentru cele mici, fapt care poate fi

realizat fie prin verificarea informaţiilor la sursă fie prin auditarea situaţiilor financiare. Informaţiile

auditate sunt utilizate în procesul decizional, pornindu-se de la ipoteza că aceste informaţii sunt

rezonabil de complexe, exacte şi nepărtinitoare.